Vietnam – Experienta Noastra in “the land of the Ascending Dragon”

Saigon – primul contact cu Vietnam

Ho Chi Minh sau Saigon pe numele vechi, e nebunie în stare pură. A fost primul nostru contact cu Vietnamul și ne-a dat puțin peste cap. Aveam așteptări rezonabile,  însă țara asta ne-a luat total prin surprindere.

În taxiul dintre aeroport și cazare am stat că niște copii cu fața lipită de geam și ne-am minunat de tot: restaurante elegante, reclame luminoase, cele mai cunoscute branduri din toate domeniile, mii de scutere care se amestecă în trafic că într-un dans perfect sincronizat, claxoane din toate părțile și cu toate astea, surprinzător, oamenii păreau relaxați. 

Am aflat ulterior că claxoanele sunt mai tot timpul pentru atenționare, niciodată de nervi și iritare. Ajunși la destinație ne-am amestecat și noi cu rucsacii în spate prin mulțimea de turiști, localnici, claxoane și tarabe cu fel de fel de mâncăruri nedeslușite.

Miroase ca mai peste tot în Asia: amestec de praf, umezeală, nuci de cocos și bețișoare parfumate. 

În cele două zile petrecute în Saigon (Ho Chi Minh) am descoperit un oraș foarte colorat, cu multe contraste și cu o infrastructură în plină dezvoltare. Oamenii sunt drăguți, pe alocuri insistenți însă niciodată peste măsură. Totul e foarte ieftin, probabil cea mai ieftină țara asiatică pe care am vizitat-o până în prezent.

Îți trebuie câteva ore să te obișnuiești cu traficul. Secretul e să rămâi calm chiar și atunci când te trezești înconjurat de scutere care trec la câțiva centimetri de ține. Și poți fi sigur că te vei trezi la un moment dat în situația asta, nu se ține cont de treceri de pietoni, semafoare sau trotuare.

Ce ne-a uimit cel mai mult a fost faptul că n-ai zice că oamenii ăștia au trecut destul de recent printr-un război foarte dur. Cu toții am auzit de războiul din Vietnam însă pentru a înțelege mai bine acest popor am vizitat și The War Museum.

 Locul asta te cutremură și îți aduce un amestec de sentimente pe care nu ți-l dorești, dar care credem că este necesar în procesul de înțelegere a trecutului: furie, ură, milă, dezgust, neputință. La sfârșit te simți recunoscător pentru viață   de   liber  speri doar  umanitatea nu   greșelile trecutului. Același sentiment l-am avut la Memorialul Durerii,  Polonia la Auschwitz, în Cambodgia la Killing Fields.

Să ne bucurăm de prezent și de locurile extraordinare pe care le avem  jur. Am plecat din Saigon obosiți, surprinși, entuziasmați și curioși de ce ne pregătește Vietnam mai departe.

De ce ne-a plăcut Mui Ne?

După nebunia din Saigon am început să urcăm spre nordul Vietnamului, prima noastră oprire fiind Mui Ne, de la care, din nou, nu știam la ce să ne așteptăm. Singurul lucru de care ne-a părut rău aici a fost că am stat prea puțin.

Ce are special Mui Ne? Nimic în afară de dunele de nisip către care se organizează excursii la asfințit și la răsărit. Excursii pe care din păcate noi nu am apucat să le facem. Și totuși, ce ne-a plăcut nouă în Mui Ne? Locul ăsta are o atmosferă greu de descris în cuvinte, am avut impresia că suntem ascunși undeva la capătul lumii, într-un paradis cunoscut de puțini, unul dintre locurile alea în care fugi când vrei să te retragi de tot și toate. Ne-a dat o stare de liniște și fericire.

Stațiunea în sine se întinde pe 10-15 km de coastă, practic e o plajă care ai impresia că nu se mai termină, înconjurată de palmieri și bungalouri din lemn și populată de surferi, kite surferi și wind surferi. Școli și echipament pentru toate sporturile astea găsești la fiecare 50 de metri.

 Găsești hoteluri, restaurante și cafenele pentru toate bugetele. Am prins un asfințit superb în singură seară petrecută aici, ne-am bucurat de liniște, de valurile imense care se spărgeau la mâl și de nisipul în care ne-am îngropat pielea.

A doua zi am luat busul către următoarea destinație. Am rămas din nou lipiți de geam și fermecați pe peisaje: dune infinite de nisip, plantații de dragon fruit, hamacele localnicilor legate de copaci, cimitire pe dealuri cu vedere spre mare, kilometri de plaje pustii, parcuri eoliene. N-am închis un ochi de frică să nu pierdem ceva. Deja ne-am făcut planul pentru a reveni cândva în Mui Ne. 😉

Danang, al treilea mare oraș al Vietnamului

E ciudat cum destinele noastre se intersectează uneori. Și cum unele dintre cele mai frumoase amintiri le avem cu oameni care s-au nimerit să fie în locul potrivit la momentul potrivit. Așa s-a întâmplat cu noi și Cristina, pe care am cunoscut-o când ne completam formularele de viză în aeroportul din Ho Chi Minh. Am schimbat atunci numere de telefon și ne-am înțeles să ne întâlnim în orașul în care locuiește în Vietnam. Și iată-ne după câteva zile în acel oraș: Danang.

Înainte de a ne întâlni cu Cristina am făcut cunoștință cu el. Am închiriat un scuter și am pornit în explorare. E umed și înnorat în Danang, bate un vânt puternic și miroase a furtună. Stăm destul de aproape de plajă și primul gând e să ne oprim acolo. Lăsăm scuterul și ne implantăm tălpile în nisip.

Nu e sezonul turiștilor, e liniște și doar vreo doi curajoși se încumetă să se scalde în valurile mari și reci. E un feeling tare plăcut, o pace care îți pătrunde în gânduri și îți șterge tot, te lasă doar cu sunetul valurilor, al vântului și cu imaginea pescarului care e singurul element uman care se mișcă în peisaj. Doar foamea ne putea scoate din visare, ea și polițistul care strigă amenințător că am parcat într-un loc interzis. Ne pornim din nou pe scuter și dăm o tură de coastă.

Observăm că și Danang-ul este unul din orașele care în scurt timp va exploda din punct de vedere al turismului. Șantierele se înlănțuie de-a lungul coastei pe zeci de kilometri iar posterele de pe garduri sunt pline de poze cu piscine, încăperi luxoase și cele mai cunoscute branduri din industria hotelieră. E incredibil cum va arăta locul ăsta în câțiva ani. Cel mai probabil nu e ultima dată când venim aici, așa că vom prinde și față viitoare a orașului.

Ne oprim în cele din urmă la un restaurant pe marginea drumului, comandăm prin semne și cuvinte monosilabice (nimeni nu vorbește engleză) mai privim puțin la viață din jurul nostru și revenim la cazare pentru un somn adânc.

Seară ne întâlnim cu Cristina. Mergem în centru și ne plimbăm fără o țintă anume de-a lungul râului. Întrebările noastre curg aproape fără încetare. Și așa aflăm povestea Cristinei, că locuiește în Vietnam de 3 ani, lucrează că director tehnic într-o firmă de confecții care are punct de lucru în Danang și că iubește țara și mai ales orașul ăsta la nebunie. A locuit în mai multe țări din Asia și Africa, dar aici se simte cel mai bine. Ne povestește despre aventurile ei care nu sunt puține, despre vietnamezi, felul lor de-a fi, plusuri și minusuri, viată și vise.

Traversăm poduri de toate formele și trecem pe lângă clădiri luminate mai mult sau mai puțin strident. Ne oprim pentru cină la o terasă elegantă populată doar de localnici. Aici vedem o față a Vietnamului pe care n-am prea cunoscut-o. Locul arată la fel de bine că orice restaurant cochet din Clujul nostru drag. Oamenii sunt îmbrăcați frumos, elegant, atmosferă e foarte degajată, femei și bărbați râd, povestesc sau flirtează.

Ne aducem aminte că suntem în Asia când observăm că lumea își aruncă sticlele de alcool și chiștoacele direct pe jos sub sau lângă masă. Ne amuzăm. Mâncarea e excelentă, de la primele stridii pe care le-am putut mânca cu plăcere vreodată (erau gătite cu alune prăjite), la scoicile cu lemongras și ghimbir de care deja ne-am îndrăgostit.

Încheiem seară cu încă o plimbare și cu planuri de a ne vedea cu Cristina cândva în viitorul apropiat. Ne despărțim recunoscători că am cunoscut-o și încă digerând multe din informațiile povestite.

A două zi profităm că avem avion doar după-masă, ne suim din nou pe scuter, trecem prin vânt, un pic de ploaie, lăsăm în urmă bărci de pescari, urcăm un drum șerpuit și în vreo 20 de minute ajungem la Linh Ung Pagodă. Admirăm templele și priveliștea superbă „de sus” a Vietnamului și ajungem în cele din urmă la Lady Buddha, impunătoarea statuie din marmură albă care păzește orașul. Statuia are o înălțime de 72 de metri și poate fi văzută de peste tot din oraș.

Stăm și noi gură cască mai multe minute după care gonim prin picăturile de ploaie pană la o piață locală foarte autentică (din nou suntem cam singurii turiști), după care spre aeroport.

Părăsim Danang-ul cu sentimentul pe care îl avem din ce în ce mai des când călătorim: că am stat prea puțin.

Hoi An sau Chiang Mai vietnamez

Ajungem în Hoi An după vreo 9-10 ore de mers cu trenul despre care vă spuneam în postul anterior + taxi din gara Danang incă 30 de km. Și după ce ne facem comozi descoperim încet încet un orășel cu o mulțime de galerii de artă, biciclete, cafenele și terase cochete, lampioane și piețe cu mâncare. Locul ăsta inspiră căldură și relaxare. Un fel de Chiang Mai din Thailanda în variantă vietnameză.

Zilele în Hoi An sunt aproape trase la indigo însă parcă nu ai mai vrea să se termine. Dimineața te trezești, sări pe bicicletă și pedalezi prin orezării, pe alei înguste și însorite, privind la câmpurile infinit de verzi și salutând oamenii care și-au început deja ziua de lucru. Ajungi pe malul râului și te oprești la una dintre terasele cafenelelor aliniate de-a lungul său. Lumea de-abia se dezmorțește la oră asta și e o atmosferă de dolce făr niente, cum ar spune italienii, în timp ce soarele îți mângâie ușor obrajii și vântul cald îți adie prin șuvițe. Pe langă tradițională cafea vietnameză cu lapte condensat am încercat și o cafea cu ou. Excelentă!

Mai dai o tură pe jos prin old town, unde din fericire nu au voie să între scuterele, sări apoi iar pe bicicletă și pornești fără o țintă anume. Descoperi ce-ți vine în cale, totul e nou și are o poveste. Noi am avut norocul să ajungem într-un mic sat așezat de-a lungul râului, am privit viețile oamenilor de aici desfășurându-se că-n fiecare zi: copii alergând desculți, plângând sau râzând, pe aleea îngustă, femei care gătesc, spală haine sau coș în curtea casei sau pe mâl, bărbați care au grijă de diverse sarcini în jurul casei. Lumea își trăia viață atât de natural și în același timp atât de diferit fată de cum ne trăim noi viețile acasă. Totul pare atât de simplu. Nimeni nu se grăbește nicăieri, nu există deadline-uri sau lucruri foarte urgente de rezolvat.

Mai descoperim și plajă din Hoi An, care e aproape pustie, sezonul pentru plajă fiind iunie-august. Aici ne abordează la un moment dat o vânzătoare ambulantă, cumva diferită fată de restul pe care le-am mai întâlnit. Vorbește foarte bine engleză și știe să-și vândă marfă, pune accent pe conversația cu noi și nu pe produsele ei. Ne gândim că ar fi un foarte bun vânzător și în alte domenii și cumpărăm de la ea doar pentru experiență pe care ne-a oferit-o. La prânz ne ascundem de soare în cameră pensiunii în care suntem cazați. Din când în când privim pe fereastră la grădina din fată, numărăm fluturi, alte insecte zburătoare și păsări. Într-o zi am văzut și un șobolan, dar pare deja atât de natural în Asia.

După mesele sărim iar pe biciclete și ne îndreptăm din nou către Old Town, ne clătim ochii prin galeriile de artă, intrăm în temple, pagode, traversăm poduri, privim bărcile și lampioanele de pe rău. Câteodată ne mai răcorește câte o ploaie scurtă. După ce se întunecă ne așezăm la o terasă sau în piață centrală și încercăm tot felul de bunătăți locale. Preferatele noastre: pho bo, pork spring rolls și cao lau. You can google them :).

Încă o plimbare, o terasă, o bere locală și înainte de miezul nopții cădem lați în pat pană dimineață când o luăm de la capăt. Am fi putut să trăim așa câteva luni în Hoi An, dar după 3 zile ne-am făcut din nou bagajul și am pornit către fostă capitală imperială a Vietnamului: Hue. Am mai spu

Hue – fosta capitală imperială a Vietnamului

După Hoi An ne-am urcat din nou în bus și am pornit spre next destination: Hue. Drumul ne-a alintat cu niște priveliști că-n povești, cu dealuri împădurite și oameni care se ocupau de viețile lor de zi cu zi. Le-am privit cum de desfășurau sub ochii noștri.

Am ajuns în Hue și am pornit la pas spre cazare. După ce ne-am eliberat umerii am început să explorăm împrejurimile. Oboseală ne-a răpus însă rapid și nu după mult timp ne-am adăpostit la o terasă de-a lungul râului, un loc destul de ascuns unde nici noi nu știm sigur cum am ajuns. Am stat așa o vreme și am privit cum se mișcă mașinile, scuterele și bicicletele de-a lungul podului din depărtare. Cum se joacă umbrele în apa râului (care apropo se numește Răul Parfumului) și cum se amestecă nuanțele apusului pe cerul senin.

În jurul nostru doar localnici: un grup de tineri care jucau cărți și râdeau de mamă focului la trei meșe depărtare și doi băieți care spărgeau semințe și priveau îngândurați către apus la masă de lângă noi. Încă o tură prin zonă de restaurante și baruri și eram pregătiți să ne afundăm într-un somn adânc.

Ziua următoare ne-am îndreptat pașii către Citadelă, cel mai important obiectiv al orașului. Hue a fost pană în anul 1945 capitală imperială a Vietnamului și are așadar un rol foarte important în istoria tării. Citadela se întinde pe o suprafață imensă. Este  cel mai probabil doar o umbră din ceea ce a fost cândva, trecând peste 3 războaie și dezvoltarea urbană care s-a desfășurat în jur. În interiorul citadelei se găsește fostul Oraș Imperial, iar în interiorul acestuia The Purple Forbbiden City-termen asemănător cu Forbbiden City din Beijing.

Totul în jur strigă istorie și spune povești vechi din vremuri de glorie sau vremuri zbuciumate de război. Ne-am plimbat un timp printre zidurile citadelei. Ne-am așezat din când în când și i-am ascultat liniștea deranjată pe alocuri doar de păși curioși de călători. Poveștile ghizilor din jur se amestecau în continuu. Însă probabil nimeni nu va ști vreodată câte povești ar putea să șoptească zidurile astea.

După citadelă ne-am odihnit picioarele la o cafenea din zonă. Aici am fost abordați foarte prietenos de unul dintre chelneri care încerca să își exerseze engleză. Adevărul e că se descurcă destul de bine. Ne-a povestit despre viață în Hue și despre cum își dorește foarte mult să primească viză pentru o bursă de studii în SUA. L-am încurajat și i-am povestit și noi despre experiențele noastre în Vietnam. Ne-am despărțit cu zâmbete și cu un schimb de adrese de Facebook. Ne-am continuat ziua printr-o piață locală, cu mirosuri și iz specific Asiei, cu zeci de tipuri de legume, fructe, condimente și feluri nedescifrate de mâncare.

Am plecat din Hue cu sentimentul că am stat cât trebuia și ne-am urcat din nou pe un bus spre următoarea destinație: Danang.

Nha Trang, lemongrass și rusă

Am ajuns în Nha Trang, cea mai populară stațiune din partea continentală a Vietnamului, după un drum de vreo 4 ore cu busul din Mui Ne. Prima impresie? Aici se vorbește mai multă rusă decât vietnameză. E plin de magazine cu bijuterii. E plin de șantiere și se construiesc hoteluri cu zeci de etaje, asta că să le completeze și probabil să le depășească pe cele deja construite. Pană și vietnamezii vorbesc rusă.

După ce ne pierdem puțin dezorientați în mulțime suntem abordați chiar de un rus care se oferă să ne ajute. Reușim să ne găsim hotelul, ne odihnim puțin mințile și suntem pregătiți de explorare. Nha Trang are

o plajă lungă, valuri la fel de mari că în Mui Ne și un nisip asemănător cu cel de la marea noastră din România. Toată plajă e înconjurată de clădiri cu zeci de etaje și șantiere în desfășurare.

Odată cu lăsarea serii începe să se dezmorțească și atmosferă, pană la punctul în care totul în jur e haos pur: cluburi, cafenele, restaurante, tarabe cu pești, crocodili și tot felul de vietăți pe care nu le considerai comestibile, piețe pline de chinezării, vânzători ambulanți, amestec de rusă, chineză și vietnameză.

Asia adevărată o vei găsi în schimb ziua, în spatele bulevardelor principale, pe străduțele întortocheate, așa zisele restaurante frecventate exclusiv de localnici și piețele de legume și carne. Aici s-ar putea că mirosurile și priveliștea să-ți întoarcă stomacul pe dos, s-ar putea să te simți nelalocul tău trecând pe lângă localnici care te privesc și te studiază că pe o apariție exotică. S-ar putea să te sperii de șobolanul flămând care tocmai adulmecă prin niște oale. S-ar putea să simți cu adevărat că ești în Asia.

Am plecat după două zile din Nha Trang, ne-am urcat într-un tren plin de localnici gălăgioși, gândaci, fum de țigară, toalete defecte și ne-am amintit de mirosul trenurilor noastre din studenție. Asta era la clasă întâi. Ne aștepta un drum de vreo 9 ore pană la următoarea destinație.

Nha Trang are pentru noi miros și gust de lemongrass și ghimbir, combinația cea mai reușită a unui sos pentru scoici pe care am întâlnit-o vreodată. Dacă ar fi să îl descriem printr-un gust, exact ăsta i se potrivește.

Love,

Ralu