Sihanoukville, Cambodgia. Lungul drum spre paradis și comorile de la capătul lui

Așteptăm nedumeriți în fața hotelului nostru din Siem Reap. A trecut deja jumătate de oră de când cineva ar fi trebuit să ne culeagă și să ne transporte la autobuzul care urmează să ne ducă în următoarea destinație: Sihanoukville, Cambodgia. Biletele le-am cumpărat cu două zile în urmă de la o agenție de turism din Siem Reap. Știam că transportul în Cambodgia e mai problematic, însă angajații simpatici ai agenției ne-au asigurat că alegem cea mai bună variantă: un hotel-bus. Ne-au convins cu pozele paturilor din autobuz, cu serviciile suplimentare oferite: internet wireless gratuit, apă și cursă directă, fără oprire în Phnom Penh. Distanța pe care trebuia să o parcurgem era de aproximativ 800 de km, așa că era normal să ne dorim tot confortul posibil. În naivitatea noastră chiar ne așteptam ca totul să meargă șnur și să fie exact ca în promisiuni.

După încă vreo 15 minute de așteptare apare și minibusul de transfer. Respirăm ușurați și-i lăsăm pe angajații firmei de transport să ne îngroape între rucsaci și papornițe. Din diverse motive pe care nu le prea înțelegem mai facem cam încă o oră până ajungem la mult așteptatul autobuz. Urcăm și în primă fază rămânem muți: nimic nu arată ca în pozele celor de la agenție. Așa zisele paturi sunt de fapt niște saltele de vreo cinci centimetri grosime așezate pe niște stinghii de fier de-o parte și de alta a autobuzului. Cei care călătoresc în partea de jos dorm practic aproape pe podea, mă îndoiesc că salteaua de cinci centimetri ajută la ceva. Ne bucurăm în primă fază că avem locuri în partea de sus. Primim o păturică minusculă și câte o pernă cu miros suspect. În oboseala noastră începem să râdem și să facem mișto de situație. Nici nu mai trebuie să ne spunem nimic unul altuia, pur și simplu râdem și din când în când facem schimb de priviri complice.

Cu vreo trei ore întârziere pornim la drum. Ieșim din oraș și ne părăsește și asfaltul. Încă 800 de km. Hai că nu e mult. Luminile din autobuz se sting și suntem în beznă totală, nici măcar afară nu e strop de lumină, doar luna ne veghează în timp ce autobuzul nostru sare peste gropi, depășește periculos, frânează brusc și claxonează cam la fiecare 15 minute. Salteaua noastră e mai tare decât îmi imaginam și sentimentul că pot să dau cu capul de geam sau de plafonul de deasupra când luăm din plin una dintre multele gropi nu mă lasă să închid ochii. Pe lângă toate astea, eu și Florin avem locuri în penultimul rând, singurul care are o înclinație de vreo 45 de grade în partea de sus pentru a permite celor din ultimul rând să-și întindă picioarele. E practic imposibil să stăm întinși. Mă conformez cu gândul că o să dorm când ajungem la destinație. Orele trec și aproape de zorii zilei reușesc să alunec într-un somn chinuit.

Deschid ochii și dau la o parte perdeaua de la geam. Am ajuns din nou la civilizație, sau mă rog, la oraș. După aglomerația de pe străzi îmi dau seama că suntem în Phnom Penh, capitala Cambodgiei. Nu reușesc să mă dezmeticesc și autobuzul oprește. Șoferul începe să strige ceva într-o limbă neînțeleasă. În câteva secunde toată lumea, inclusiv noi, suntem dați jos din autobuz și ni se pun în brațe bagajele pline de un praf roșu ca drumurile neasfaltate cu care eram deja obișnuiți. Se pare că ușa compartimentului de bagaje nu se închidea bine. Ne scuturăm de praf și aflăm că trebuie să schimbăm autobuzul, altă contradicție față de ce ne spuseseră simpaticii agenți de turism din Siem Reap. Suntem atât de obosiți că nici nu mai reacționăm. Ne trântim pe scaunele tari din fața fast food-ului unde am fost abandonați și mai așteptăm vreo oră până apare următorul bus, de data asta unul cu scaune normale. Reușim să dormim mai bine, nu știu dacă de la oboseală sau pur și simplu pentru că era mai comod. Din când în când facem câte o oprire la tarabele de pe marginea drumului, în loc de clasicele opriri la benzinării de la noi din țară. Nu peste tot sunt toalete, așa că în timp ce turiștii aleargă pe câmpuri în căutarea tufișului perfect, o localnică mai în vârstă își ridică fusta și fără nicio jenă face ce trebuie să facă în dreptul autocarului. Zâmbesc la tot spectacolul ăsta. Și prin minte mi se amestecă gândurile: normalitatea e un concept atât de diferit de la un colț de lume la altul.

În total facem 16 ore până în sfârșit ajungem în Sihanoukville. În autogară negociem cu un șofer prețul până la cazarea noastră și pornim din nou la drum. După încă 10 minute pierdem iarăși asfaltul și mașina oprește în fața bungalourilor noastre de pe plaja Otres II. În câteva minute ne aruncăm bagajele și suntem cu picioarele în nisip. O briză uscată și raze blânde de soare îmi mângâie obrajii. Parcă și oboseala se transformă într-o leneveală dulce. Privesc în jur. E liniște, puținii oameni par liniștiți și fericiți. În timp ce sorb din mult așteptata nucă de cocos mă minunez de frumusețea din jur. Am impresia că am descoperit un paradis ascuns. Nisipul e mai alb și mai fin decât tot ce am văzut vreodată. Nici urmă de pietre sau scoici când intri în mare. Bungalourile noastre nu sunt cine știe ce pe interior dar sunt la cinci metri de apă. Am și uitat de drumul până aici, nimic nu mai contează, doar prezentul.

Pornim la plimbare de-a lungul plajei, hotărâți să ajungem la Otres I, știind că e în apropiere. Hoinărim leneși pe plaja aproape pustie în timp ce asfințitul ne oferă un alt spectacol extraordinar. Ne oprim din când în când să privim pescarii care-și aranjează plasele și bărcile care plutesc în depărtare. Câțiva copaci își mișcă crengile pe lângă noi. După aproximativ un kilometru și jumătate ajungem la Otres I. Puțin mai multă agitație decât la Otres II, însă același aer relaxat și aceeași frumusețe în jur. Terasele boeme cu lămpi agățate peste tot și mobilier simplu din lemn sunt aproape goale și ele. Lumea încă nu a descoperit locul ăsta. Ne așezăm și noi la una dintre terase și avem o cină cu diferite sortimente de pește la barbeque. Pe întuneric ne întoarcem de-a lungul plajei la fel de pustii, cu luna deasupra noastră ca singură sursa de lumină. Adormim cu sunetul valurilor care se sparg la mal. E ceva foarte sălbatic în frumusețea Cambodgiei, asemănător cu ce am găsit anul trecut în Thailanda, însă totuși diferit.

Descoperim zilele următoare că majoritatea cazărilor de aici aparțin unor expați – majoritatea francezi, australieni sau neozeelandezi. Există încă mult spațiu pentru construcții și parcelele sunt deja delimitate și pe alocuri sunt lucrări începute. Locul ăsta o să explodeze în câțiva ani. Printre restaurantele de pe plajă îl găsim și pe preferatul nostru – The Secret Garden. Revenim aici ori de câte ori avem ocazia de-a lungul șederii noastre, pentru cel mai bun pește, desert și vin. Așa ni se scurg zilele și serile.

Într-una din zile facem o excursie cu o barcă locală pe câteva insule din apropiere. Suntem noi și încă vreo 15-20 de turiști, plus 2 barcagii localnici care nu vorbesc pic de engleză. Totul merge bine, lumea e fericită și veselă, ne oprim de câteva ori pentru snorkeling. Recunosc că apa era cam tulbure și nu am văzut prea mulți pești, însă asta nu ne-a stricat experiența. Pluteam ușor în golful Thailandei și nu aveam nicio grijă. Mai aveam câțiva zeci de metri până la malul insulei Ta Kiev când motorul bărcii începe să fiarbă și nu ne mai mișcăm. Fiind atât de aproape de mal nu ne-am impacientat. În cele din urmă barca pornește, ajungem la mal, coborâm și ne petrecem vreo două – trei ore pe insula aproape pustie. Spun aproape pentru că singura urmă de civilizație existentă erau un așa zis restaurant și vreo cinci bungalouri. Din loc în loc mai vedeai câte un cort, lucru normal pe toate insulele din Cambodgia. Din nou paradis în toată regula. Țara asta îmi place din ce în ce mai mult. Barcagiii noștri ne pregătesc și prânzul făcând un foc aproape de malul mării: pui cu legume, mango și pepene roșu. Delicios.

După ce ne mai bucurăm de câteva nuci de cocos și de câteva ture de leneveală și bălăceală, suntem chemați să ne îmbarcăm. Deducem că problema „tehnică” a bărcii s-a remediat. Pornim și ne bucurăm iar de călătoria pe apă. La un moment dat de-abia mai zărim vreun țărm. Și exact când ne era lumea mai dragă auzim sunetul deja cunoscut al motorului care fierbe. Pentru prima dată în acea zi îi văd pe barcagii schimbând priviri disperate. Încearcă ei să remedieze situația însă nicio șansă, barca se oprește și plutim în derivă. Pasagerii reacționează fiecare în felul său: majoritatea își păstrează calmul, o rusoaică mai că începe să plângă, iar Antoniu al nostru face glume cu rechini și plonjează de câteva ori în apă făcându-ne pe noi și pe încă câțiva pasageri să  râdem ținându-ne de burtă. Până la urmă vorba din film: „You can make the best or the worst of it „. Minutele trec și noi ne continuăm călătoria în derivă. Barcagiii meșteresc în continuare fără rezultat. La un momentdat zărim în depărtare și salvarea noastră: se apropie o altă barcă, mai mare și cu siguranță mai puternică. Ne bucurăm salutându-i pe turiștii din ea. Schimbăm glume în timp ce barcagiii montează sforile pentru a putea fi tractați. În câteva minute începem să ne mișcăm. Ne mai oprim pentru o sesiune de snorkeling și sărituri după care ne întoarcem în siguranță la bungalourile din Otres. A fost o aventură pe cinste. Eu și Laura „sărbătorim” la o terasă iar băieții pleacă la o tură de pescuit. Din nou suntem martori la un asfințit scos dintr-o altă lume.

În aceeași seară ne luăm rămas bun de la Antoniu și Laura, a doua zi dis de dimineață pleacă spre Phnom Penh de unde au avion către București. Grupul nostru se micșorează. Eu și Florin pornim în vânătoare de cazare pentru ultima noapte. E superb locul unde stăm dar de când am ajuns nu am reușit să facem un duș ca lumea din cauza apei maro care curge la robinet. Rezolvăm situația repede, ne mutăm și continuăm să ne bucurăm de ultimele ore în paradis. Lenevim în hamace și scaune atârnate de copaci și ascultăm cu ochii închiși poveștile din jurul nostru: câțiva comercianți ambulanți, căței care se joacă veseli la malul mării și chicote de oameni relaxați. În ultima seară avem parte și de cel mai frumos apus din toată călătoria. Ne plimbăm de-a lungul plajei până ajungem în capătul ei unde câțiva copii localnici se joacă prinzând crabi și arătându-ni-i entuziasmați. Fericirea lor e atât de pură și-mi amintește de copilăria petrecută la țară în România, fără griji și departe de orice ar putea fi rău în lumea asta. După scena asta ne oprim cu tălpile pe nisipul umed și privim cum culorile se joacă la orizont și cum Pământul ăsta ne taie respirația pentru a nu știu câta oară.

Tot în ultima seară ne hotărâm să vizităm Otres Market, despre care aflasem din întâmplare. Ne așteptăm să fie ca orice alt night market din Asia. Ne suim într-un tuk-tuk și după câteva minute șerpuind pe străduțe întunecate și chiar când începeam să ne facem scenarii legate de unde plănuiește să ne ducă șoferul nostru, acesta oprește în fața unei clădiri din lemn de unde răsună o muzică raggae în surdină. Coborâm și intrăm curioși. Ne dăm seama din prima că ne înșelam amarnic legat de locul ăsta. Nimic în comun cu ce văzusem până atunci. O comunitate de hippioți din toate colțurile lumii, adunați într-un spațiu deschis din care făcea parte și un ponton care dădea către un lac, muzică live, mâncare, băutură și multe altele pe care nu ți le poți imagina și despre care nu pot să vorbesc aici. E ca și cum am intrat într-o altă lume. Ne bucurăm de muzică și de o bere șezând pe băncuțe și scări din lemn și uitându-ne la lumea din jur. Plecăm după vreo două ore fascinați de descoperirea noastră. Din păcate nu-mi luasem aparatul foto cu mine și cu telefoanele n-am reușit să scoatem poze prea bune, așa că cele de mai jos sunt găsite pe net.

Alergăm până la Secret Garden pentru a le gusta pentru ultima oară desertul zilei și vinul. Stăm la o masă pe nisip și suntem ultimii clienți. Ne bucurăm de briza caldă, de pielea sărată și de sunetul valurilor. Aș fi vrut ca zilele petrecute în Sihanoukville să nu se termine niciodată. Am plecat a doua zi nu înainte de a-mi promite că voi reveni aici cât de curând. Simt că locul ăsta are încă multe de oferit și-mi place energia și atmosfera de aici la nebunie.

Cambodgia, ești din ce în ce mai frumoasă pe zi ce trece. Astea sunt gândurile mele din autobuz, în drum spre Phnom Penh.

(Va urma)