Cu puțin timp înainte de aterizare îmi lipesc ochii de hubloul avionului. Mlaștini cât vezi cu ochii și un fel de ceață în aer care dă impresia că suntem într-un film vechi. Ajungem în Siem Reap dimineața devreme. E liniște și aeroportul e pustiu. Chiar și avionul nostru a fost doar pe jumătate plin. Trecem de formalitățile de viză, recuperăm bagajele și ne suim într-unul din taxiurile cu tarif fix care ne duc la 8 km depărtare până în oraș. Șoferul nostru e un bărbat cu ten măsliniu care vorbește bine engleză și pare cel mai pașnic om din lume. În timp ce-l bombardăm cu întrebări își păstrează aceeași grimasă și un zâmbet subtil.
Curioși, căutăm pe stradă indicii care să ne dea și cea mai mică idee despre timpul pe care aveam să-l petrecem aici. Nu găsim prea multe. Totul pare părăsit, câteva mașini se plimbă leneșe pe șosea iar de jur împrejur e același smog alburiu pe care-l vedeam din avion. Timpul stă pe loc și în Siem Reap. S-a oprit însă cu mult timp în urmă.
Nu știam la ce să mă aștept de la Cambodgia. Citisem în mare despre istoria lor foarte zbuciumată, despre principalul lor obiectiv turistic — complexul de temple Angkor, și găsisem multe informații legate de faptul că oamenii sunt extrem de săraci și comit multe tâlhării în disperarea de a face bani. Eram sceptică și recunosc că eram puțin în defensivă, cu ochii pe oricine părea “suspect”.
Chiar înainte de a ajunge la hotel șoferul nostru reușește să ne “vândă” dorința de a vizita un sat plutitor aflat la câtiva kilometri de Seam Reap. Ne povestește despre fermele de crocodili, fermele de șerpi și școlile plutitoare. Cum din păcate nu ne-am făcut temele de acasă și cum descrierea șoferului ne lasă plini de entuziasm și nerăbdători acceptăm oferta lui: 25 de dolari pentru patru persoane. Lăsăm bagajele, facem un duș și în jumătate de oră suntem înapoi în mașină. Pe drum șoferul nostru cu același zâmbet prietenos ne povestește despre satele prin care trecem, despre anotimpuri și ocupațiile oamenilor. Casele sunt din lemn și cocoțate pe piloni înalți care în sezonul ploios sunt acoperiți de cantitățile mari de apă.
Ne oprim să mâncăm undeva pe marginea drumului. Doar noi și localnicii. Asistăm la spectacolul zilnic al locului: câțiva tineri joacă biliard la o masă veche și prăfuită. Alții, cel mai probabil șoferi așteptându-și clienții, se leagănă în hamace care mai că stau să se dezbine. Lângă mesele în aer liber acoperite doar de un acoperiș din paie sunt două televizoare, ambele aprinse și cu sonorul dat la maxim, pe care rulează concomitent un fel de telenovele cambodgiene. Câțiva bărbați urmăresc fascinați și pătrunși de intrigă, fiecare la care ecran poftește. Toată zarva care vine de la cele două televizoare e amestecată cu strigătele copiilor de la masa de biliard și vocile chelnerițelor care se plimbă alene printre mese și trimit din când în când zâmbete clienților.
Ajungem într-un final în apropiere de Chong Kneas, satul pe care urmează să-l vizităm. Ne înțelegem cu șoferul să ne întâlnim în același loc în 2-3 ore. Ajungem pe ponton și observăm zecile de bărci care-și așteaptă îngrămădite rândul la agățat turiști. Nu durează mult și aflăm că trebuie să plătim o taxă pentru a vizita satul, lucru omis de prietenul nostru taximetrist. Nicio problemă, ne spunem, însă în următoarea secundă aflăm că taxa e de 23 de dolari de persoană. E mult prea mult având în vedere prețurile din Asia. Vânzătorul de bilete dă din umeri fără să fie afectat de mirarea noastră. În cele din urmă ne sfătuim între noi și hotărân să mergem oricum dacă tot am venit până aici. Totul decurge repede: primim barcă, șofer și ghid și în două minute ne desprindem de mal. Bonus avem colegă de barcă o fetiță de toată frumusețea, nepoata șoferului, care se chinuie să adoarmă pe băncile tari din lemn.
Ghidul tinerel începe să ne povestească despre sat, locuitori și neajunsurile acestora. De-a lungul drumului ne atrage atenția că undeva la mal se află îngropați câțiva pescari care au murit când un taifun puternic a lovit regiunea cu ceva timp în urmă. Copiii acestora au rămas orfani și locuiesc în școala din sat. Aveam să aflăm curând și motivul acestei istorisiri. Plimbându-ne de-a lungul apei peisajul mi se pare scos dintr-un film SF: e ca și cum aici ar fi avut loc o tragedie de neimaginat iar acum oamenii încearcă să-și refacă viețile printre mormane de noroi, cuști de pescuit și bărci pline cu turiști atrași de necunoscutul care le stă în față.
Deja simt că am ajuns în cea mai săracă țară pe care am văzut-o vreodată. Cu toate astea, în praful care adie de jur împrejur poți simți un miros de speranță. Apa are o culoare maro murdar și stau din când în când cu sufletul la gură când pe lângă noi trece câte o barcă plină cu localnici care pare gata-gata să se răstoarne. Totul e în mintea mea. Oamenii ăștia sunt căliți și trăiesc așa de când s-au născut. Apa asta maro e prietenul lor de zi cu zi, e locul pe care le plutesc casele, din care mănâncă și unde li se intersectează destinele zilnic. Și unii dintre ei par chiar fericiți. Ne fac cu mâna zâmbind din bărcile care ne ocolesc.
Sosim curând în satul propriu-zis. Zeci de case stau îngrămădite și suspendate pe butoaie sau piloni din lemn. Aproape la fiecare vezi hamace agățate sau oameni care dorm în aer liber pe podelele tari. Lemne puse la uscat pe acoperișurile din paie, încăperi minuscule umplute cu puținele bunuri sărăcăciase pe care localnicii le dețin, postere cu actori și vedete dintr-o lume pe care mulți dintre oamenii de aici nici nu și-o pot imagina, ferestre fără sticlă pe care atârnă haine la uscat, vase pentru mâncare, butelii și copii care ne privesc curioși sau nepăsători cum încercăm să nu părem prea insistenți cu privitul. E ca un muzeu, însă unul în care exponatele sunt de fapt scene din viețile reale ale celor care își duc traiul aici. O lume pe care nu ți-o poți imagina dacă nu o vezi.
Ne oprim cu barca la așa zisa fermă de crocodili și șerpi. Aflăm dezamăgiți că ferma de crocodili e de fapt un fel de cușcă în care stau aproape leșinați vreo 4-5 pui de crocodil și ferma de șerpi e un acvariu din sticlă în care se încolăcesc vreo 3 șerpi. După câteva minute în care punem cap la cap cum am ajuns să cădem în plasa turismului local ne resemnăm și ne continuăm plimbarea de-a lungul caselor plutitoare. Ghidul ne îmbie să facem o plimbare cu altă barcă prin pădurea de mangrove însă aflăm că și experiența asta ne-ar mai costa 20 de dolari de persoană. Refuzăm deja amuzați de tupeul prețurilor. Aflăm și motivul poveștii de la început cu copiii orfani: suntem rugați să facem o vizită școlii din sat și să cumpărăm, dacă avem suflet bun, niște orez copiilor. Sătui deja de încercările de stors bani acceptăm doar să trecem pe lângă ea. Aveam să aflăm la întoarcerea acasă că deși ghidul ne scotea în evidență prețul foarte mic al kilogramului de orez, cam 1 dolar, era posibil să cumperi orezul doar la saci de 50 de kilograme. Ne întoarcem la mal după vreo două ore de plimbări, ne reîntâlnim cu șoferul care ne întreabă entuziasmat dacă ne-a plăcut. Îi spunem că ne-am simțit puțin furați însă ne resemnăm și așteptăm cu nerăbdare să ne afundăm fețele în perne.
Printre alte lucruri pe care le aflăm mai târziu este că noi am nimerit într-unul dintre cele mai turistice sate plutitoare din zonă, un loc destul de cunoscut pentru prețurile pompate pentru vizitatori. Pe lângă asta aflăm că banii făcuți aici nici măcar nu merg la localnicii săraci, fapt destul de evident având în vedere sărăcia lor, ci la o companie privată care deține “afacerea”. Există alte astfel de sate în zonă mai puțin manipulate de mafia locală, cum ar fi de exemplu Kompong Khleang.
Cu toate astea nu regret niciun minut excursia noastră în Chong Kneas. E un loc care-mi va rămâne pentru totdeauna întipărit în amintire, un loc care îți deschide ochii și îți arată una dintre miile de fețe diferite ale lumii, un mod de viață total străin în care înveți să apreciezi cu adevărat confortul de acasă și privilegiul de a te fi născut într-un loc în care ai posibilitatea să visezi și mult mai multe șanse să-ți îndeplinești visele. Probabil că și localnicii aceia visează, însă visele lor par mult mai departe, mult mai greu de atins. Sau poate pur și simplu noi suntem cei care am uitat cum să trăim simplu și cum să nu tânjim după atâtea lucruri materiale. Cine știe?
Spre seară ne aventurăm pe străduțele din Siem Reap. Orășelul se trezește la viață odată cu venirea serii. Temple, piețe de noapte, tarabe peste tot, bere Tiger, Angkor și Anchor, mulți turiști și expați ademeniți aici de traiul ieftin și frumusețile locului. Multe pub-uri și cafenele, restaurante de toate felurile, șerpi și paianjeni prăjiți, limbi necunoscute amestecându-se peste tot. Observăm că e mult mai curat decât în Indonezia, deși pe alocuri și aici igiena mai lasă de dorit. Localnicii sunt zâmbăreți și amabili.
Obosiți ne întoarcem repede la cazare, urmând ca a doua zi să explorăm mai pe îndelete orașul. Laura și Antoniu se pregătesc de un răsărit la templele Angkor, iar eu și Florin îl așteptăm pe Alex care ni se alătură din nou dimineață.
Deocamdată Cambodgia îmi dă un sentiment de țară prost înțeleasă din cauza unor impresii postate pe diferite site-uri sau a istoriei recente înfricoșătoare. Și probabil multe dintre aceste impresii sunt adevărate, însă ar trebui să vadem în spatele poveștii de suprafață. Când vezi că oamenii ăștia trăiesc cum trăiesc zi de zi n-ar trebui să te mire că printre ei există și hoți. Până la urmă peste tot există oameni buni și răi. Iar oamenii lor buni au o poveste fascinantă, atâta timp cât au reușit să-ți păstreze bunătatea și simplitatea în toată sărăcia. Am o presimțire bună, îi simt energia pozitivă și Cambodgia mi-a trezit dorința de a o explora, de a o înțelege și a o cunoaște pe îndelete. Mă intrigă și îmi place. E noul meu puzzle de rezolvat.
Stau pe terasa din fața hotelului, în căldura plăcută a serii de ianuarie și gândul îmi zboară departe la toate locurile pe care le voi cunoaște zilele următoare. Zâmbesc. Come on Cambodgia, show me what you’ve got!
Love,
Ralu