Koh Lipe, Thailanda. Despărțiri și locuri de unde n-ai mai vrea să pleci.

Înainte să ajungi într-o vacanta in Thailanda ai impresia că oamenii ăștia au doar plaja din Phi Phi Don și hiper cunoscutul Phuket. Zoom, la stânga și în josul hărții și o să descoperi zeci de insule și locații de care nu ai auzit vreodată dar au cel puțin la fel de multe de oferit. Cam așa aveam să văd că stă treaba și cu Koh Lipe.

Înainte să plecăm din țară ne-am tot făcut planuri și trasee, într-o săptămână eram siguri că vom vizita anumite insule, în următoarea citeam review-uri despre altele și ne răzgândeam. Pe Koh Lipe am tot scos-o și am adăugat-o de câteva ori în listă, ne cam încurca accesul până la ea, drumul destul de lung și relativ scump raportat la prețurile Thailandei. În cele din urmă faptul că se ajunge mai greu a fost chiar unul dintre motivele pentru care ne-am hotărât să-i călcăm țărmul.

Zis și făcut, forward câteva săptămâni și iată-ne pe ferry-ul care ne duce din Koh Lanta către Koh Lipe. Împărțim călătoria cu Elena și Mauro, cu care ne reîntâlnim în port înainte de plecare. Drumul e lung și ne tot fâțâim dintr-o parte în alta a ferry-ului.

Facem câteva opriri, iar la un moment dat, în stilul tipic și spontan thailandez, suntem anunțați că trebuie să schimbăm barca. Ne-am obișnuit deja să fim etichetați – la propriu – pe majoritatea mijloacelor de transport din Thailanda. E sigur și foarte practic. Pe stickerul de pe tricourile noastre scrie “Lipe”, putem sta liniștiți că nu o să ajungem altundeva. Îmi dau seama că nu am luat destule provizii pentru drum și la un moment dat stomacul meu începe să protesteze. Mi se luminează fața când la una dintre opriri Alex reușește să facă rost de o pungă de chipsuri de la un vânzător ambulant. Asta înainte ca omul să fie atacat de restul turiștilor înfometați. Micile întâmplări banale pe care nu le uiți toată viața. Sună ciudat dar nu voi uita niciodată gustul chipsurilor acelea uleioase și sărate.

După masa târziu, după vreo 5-6 ore de călătorie pe apă, aflăm că am ajuns la destinație. Pentru că insula nu are port, ferry-ul oprește mai departe de țărm și toți călătorii sunt coborâți pe o platformă plutitoare. Aici plătim 50 bahți de persoană și ne așteptăm rândul la longtail boats.

Koh Lipe are trei plaje: Sunrise, Sunset și Pattaya. Aveam să aflu că Pattaya e cea mai aglomerată, Sunset cea mai pustie și retrasă, iar Sunrise cea mai frumoasă.

Barcagiii urlă numele plajei către care se îndreaptă, iar călătorii coboară rând pe rând în bărci. Mauro și Elena merg spre Pattaya. Noi mergem pe Sunset și rămânem printre ultimii pe platforma plutitoare până când în sfârșit auzim numele mult așteptatei plaje.

Coborâm printre bagaje și oameni de toate felurile și ne așezăm cuminți pe scândurile care stau pe post de bănci. Rând pe rând, ne oprim în diferite locații pentru a lăsa pasageri. În cele din urmă rămânem pe barcă doar noi doi și barcagiul. Ne mai întreabă o dată numele cazării. După expresia feței ne dăm seama că habar nu are despre ce vorbim.

Observăm că am făcut deja un tur de insulă. Soarele aproape că dispare la orizont. E o lumină caldă și multă liniște în jur. Sinceră să fiu, ne-am simțit ca și cum am fi într-un tur privat și nu ne deranja deloc faptul că eram puțin rătăciți.

Un lucru pe care l-am observat din prima: cu toată lumina de apus și adâncimea, puteai să vezi fundul apei aproape clar. Eram hipnotizată de mișcarea valurilor și încercam să deslușesc tot ce mișcă. Nu am văzut nicăieri o apă atât de limpede. Într-un final acostăm, ne dăm jos din barcă și ne luăm bagajele. Barcagiul nu suflă o vorbă însă îl întrebăm noi dacă am ajuns unde trebuia. Ne răspunde afirmativ din cap după care din câteva mișcări e deja în larg.

Cu picioarele înfipte în nisip ne uităm în jur fără vreo idee încotro să o apucăm. Vedem niște localnici și îi întrebăm de locul în care vrem să ajungem însă nu avem noroc. Ne hotărâm să dăm cu banul și după ce urcăm câteva zeci de trepte ajungem la un drum care îmi amintește de aleile noastre neasfaltate de la țară. Frumos.

O luăm la întâmplare la dreapta și după câteva cotituri sosim la mult așteptata cazare. Aici ne întâmpină proprietarul al cărui nume nu îl mai țin minte. E un bărbat cam pe la treizeci și-un pic de ani. Recunoaștem tricoul pe care îl poartă pentru că am văzut același tricou și la Mauro, ceva cu un club din Ibiza. Aflăm că și el e tot de acolo și zâmbim din nou la gândul că lumea asta e atât de mică.

Ne luăm în primire bungaloul cățărat pe niște stânci cu o vedere superbă către mare. E aproape întuneric și fugim către Pattaya să căutăm un loc în care să mâncăm. Bâjbâim puțin pe întuneric, se pare că insula stă cam prost cu iluminatul, dar din nou, pentru noi ăsta e un semn bun. În vreo 5 minute dăm și de Mauro și Elena din întâmplare. Stăm puțin la povești după care eu și Alex fugim să căutăm taraba cu mâncarea mult visată.

Ajungem pe Pattaya și primul lucru pe care îl observ e că nisipul e la fel de fin ca cel din Sihanoukville, Cambodgia. E ca și cum ai călca pe grămezi de praf. Nu avem răbdare și ne postăm la unul dintre primele restaurante care ne ies în cale. O idee nu foarte bună având în vedede că nota de plată e peste media din Thailanda. Însă suntem mulțumiți că nu am apucat să leșinăm de foame. Acum putem să explorăm în voie.

Pe plajă nu e foarte multă lume iar pe fundal se aude muzică în surdină. De la mijlocul plajei începe o alee care e de fapt inima insulei. Aici găsești cam toate restaurantele, tarabele, barurile și magazinele cu haine, suveniruri și orice ți-ar putea trece prin cap.

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut în Koh Lipe a fost și faptul că dacă îți dădeai interesul găseai suveniruri făcute chiar de localnici, nu aceeași magneți și aceleași broaște din lemn aduse din China pe care le găsești peste tot. Pești proaspeți de toate felurile pe toate tarabele, zeci de tipuri de scoici și melci de mare, trebuie doar să ți-i alegi și să te așezi la masă, cineva ți-i pregătește și îți sunt serviți în câteva minute. Lume happy și un good vibe relaxat în aer.

Pe Koh Lipe m-am îndrăgostit de plăcinta cu nucă de cocos și topping de lapte condensat care se găsește cam peste tot. E o minune!

În prima seara suntem atrași de muzica raggae dintr-un bar și ne așezăm la o bere. E un fel de karaoke bar și sloganul barului e: “if you’re in the bar you’re in the band”. Doi băieți localnici cântă la chitară și la voce, sunt veseli și încearcă să-i facă pe cei din bar să li se alăture. Cântă în mare parte raggae și blues-uri vechi. Împart tamburine la întâmplare și te îmbie să le folosești în ritmul muzicii.

Barul nu are wi-fi așa că nu vezi pe nimeni să butoneze telefonul. Chiar toată lumea participă la atmosferă. Vezi numai zâmbete și voie bună peste tot. Pe la miezul nopții cam toată lumea pleacă spre casă, nu doar cei din bar ci toată insula, după cum aveam să aflăm când am ieșit din nou pe aleea care acum ceva timp era aglomerată.

Ne mai întâlnim o dată cu Mauro și Elena după care căutăm drumul spre bungaloul nostru, ne rătăcim, eu trag o sperietură zdravănă, însă până la urmă ajungem cu bine și adormim pe sunetul valurilor și vietăților care mișună în jur.

Nimic nu te pregătește pentru prima dimineață în Koh Lipe. Împing ușile bungaloului și calc pe podeaua din lemn a terasei. La fiecare pas podelele scârțâie sub tălpile mele goale. E o răcoare tare plăcută și un miros de flori necunoscute în aer.

În față am cea mai frumoasă apă pe care am văzut-o vreodată. E un albastru de te dor ochii, vorba cuiva. Mă așez în hamac și îmi pierd toate gândurile pentru câteva minute. Doar mare și vânt, nimic altceva. Deasupra plajei, pe stâncile care o împrejmuiesc, sunt montate niște platforme din lemn pe care sunt așezate perne, șezlonguri din pânză colorată și scoici. E pustiu. Acum înțeleg ce vroia să spună proprietarul bungalourilor – că nu ar da diminețile de aici pe nimic.

Cu greu ne urnim din loc, însă după ce bem o cafea pe platforma de lemn plecăm în turul insulei.

Koh Lipe e o insulă mică, nu la fel de mică precum Gili-urile din Indonezia, însă dacă te miști bine într-o zi poți să-i faci turul de mai multe ori. Noi însă nu am apucat să facem un tur întreg pentru că ne-am lăsat furați de peisaje. Am ajuns prima dată pe Sunrise, unde apa era parcă și mai albastră decât ce văzusem dimineață la bungalouri.

Ochii te dureau nu numai de la albastru, ci și de la albul nisipului, pur și simplu lăcrimam fără voie dacă nu purtam ochelari de soare. Pe sunrise sunt cele mai multe unități de cazare – bungalouri – și câte un restaurant – terasă din loc în loc. Ne-am ascuns și noi de soare și am savurat mai multe nuci de cocos tolăniți pe niște saltele colorate.

Spre seară am ajuns pe Sunset, de unde speram să vedem cel mai frumos asfințit, că doar nu degeaba poartă numele pe care-l poartă. Nu am rămas fără cuvinte, însă a fost plăcut să stăm la povești pe liniște și cu doar doi-trei turiști în jur. Mauro ne-a mai depănat câteva amintiri incredibile din viața sa și m-a făcut din nou să-mi amintesc că există un scop pentru orice.

Seara ne-o petrecem toți patru jucând Jenga în același bar de cu o seară înainte. Încă o plăcintă cu nucă de cocos și fugim la somn ca să mai prindem câteva felinare aprinse pe drum.

Următoarea zi ne luăm micul dejun cu Mauro și Elena la un restaurant italian dintr-un capăt al plajei Pattaya. Ne povestiseră de el entuziasmați cu o zi înainte. Mai rar așa ceva prin Asia, iar patronul era chiar italian. Trebuie să recunosc că mi-era dor de carbohidrații noștri europeni după o lună și jumătate de nudălși și pește.

Am gustat după mult timp o bucată de pâine adevărată și a fost divin. Îmi amintesc că începusem să am un sentiment ciudat la gândul că în mai puțin de o zi voi rămâne singură în călătorie. Alex se întoarce acasă și Mauro cu Elena își continuă periplul prin Thailanda. Eu ar fi trebuit să plec și să stau vreo două zile în Langawi, prima insulă din Malaysia, însă la cât de frumos era aici m-am hotărât să îmi lungesc șederea cu două zile și să plec direct către Penang.

Orele trec repede și după hoinăreala și bălăceala de zi cu zi ne trezim aproape de asfințit în capătul plajei Sunrise, în probabil cel mai frumos loc al insulei. Nisipul formează aici un golf foarte fotogenic care apare în primele rezultate la o căutare pe google a insulei. Destul de puțină lume în jur și relativ liniște.

Un soare imens la orizont răspândește o lumină roșie cum nu cred că am mai văzut vreodată la un asfințit. Culorile parcă nu sunt reale. Toți suntem pierduți în gândurile noastre și avem un zâmbet mulțumit pe față. Ce final frumos pentru călătoria lui Alex. Peste două zile va fi acasă. Observă și Mauro lucrul ăsta: “Que finale, no?”, îl întreabă fără să aștepte vreun răspuns. Suntem pe Sunrise Beach și vedem cel mai frumos apus de pe insulă. Ciudat, așa-i?

De dimineață ne luăm cu toții rămas bun, nu înainte de a promite vizite în Ibiza lui Mauro și Elenei. Îl conduc pe Alex până la barcă și stau câteva momente privindu-l cum se îndepărtează de mal. Pentru un moment îmi vine să alerg și să sar și eu în ea. Îmi revin. Mai am un sfert din călătoria în Asia. Pornesc cu rucsacul în spate în căutarea unei cazări pentru următoarele două zile. Nu mă întind prea mult la căutări și în vreo jumătate de oră sunt deja în noua cameră bucurându-mă de aer condiționat după multă vreme.

Sunt la doi pași de strada principală. După ce îmi revin ies la plimbare, curioasă mai mult de sentimentele mele în singurătate decât de ce aveam să descopăr în exterior. Fac cam jumătate de tur de insulă, mă plimb pe Sunrise, pe Pattaya, trec pe străduța aglomerată, pe lângă barul nostru preferat, mă uit la străini și le ascult conversațiile. Nu prea vreau să vorbesc cu nimeni, mă simt bine singură cu gândurile mele.

Îmi iau plăcinte cu cocos și când se lasă întunericul mă așez pe nisipul cald de pe Pattaya. Într-un final hotărăsc să încerc altceva și mă opresc la o terasă unde m-a atras muzica în surdină și restaurantul alăturat, unde avea loc un adevărat spectacol culinar, cu zeci de tipuri de pește și alte vietăți marine. Îmi iau o bere și după vreo două minute mă trezesc cu un thailandez cu părul rasta care mă întreabă dacă poate sta cu mine la masă. Îl recunosc pe barmanul care tocmai mă servise. Aflu că îl cheamă Muk și s-a născut undeva în sudul continental al Thailandei. Stă pe Koh Lipe de mai bine de 20 de ani și crede că e cel mai frumos loc de pe Pământ, deși recunoaște că îi plăcea mai mult înainte de valul de turiști.

Cu toate astea știe că turiștii îl ajută să-și câștige existența, pe lângă bar mai are și niște bungalouri pe care le administrează. Îmi povestește despre insulă, oameni, tsunami și fratele pe care l-a pierdut atunci, despre cât de frumoasă e lumea de la fundul oceanului și despre restul familiei sale. Eu îi povestesc despre munții și zăpada pe care nu le-a văzut niciodată, despre viața la oraș și despre evadarea mea în Asia. Mă privește cu ochi curioși, însă dintr-o altă lume, una în care nu există șosele asfaltate și primul sunet pe care îl auzi dimineața e valul care se sparge la câțiva metri de tine. Fără claxoane, deadline-uri sau graba de a ajunge undeva. Fiecare lume cu farmecul ei, I guess.

Când terasa barului începe să se aglomereze îl las pe Muk să-și facă treaba și pornesc spre camera mea. Am un sentiment de liniște și fericire fără motiv. Adorm de cum pun capul în pernă și visez la cum e să te trezești în fiecare zi cu sunetul mării.

Următoarea zi decurge cam în același stil relaxat, nu că ar fi fost altfel de când am ajuns pe insulă. Sunt aproape singură pe golful plajei Sunrise. Mă bucur la umbră de cartea mea. Sunt înconjurată de albastru și alb în diferite tonuri. Vântul adie plăcut și e cea mai frumoasă liniște din lume. Mai târziu mă bucur de nuci de cocos și nudălși, iar în timp ce mă plimb visătoare pe una dintre străduțele prăfuite îmi aud numele strigat pe un accent ciudat. E Muk, barmanul de aseară, mă salută foarte zâmbăreț în stilul tipic thailandez și stăm vreo două minute de povești.

Mă cheamă la bar diseară și ne despărțim salutându-ne ca și cum ne-am cunoaște de-o viață. Seara fug spre Sunrise dornică să prind în ultima seară pe insulă un asfințit asemănător cu cel de acum două zile. Koh Lipe nu mă dezamăgește. E la fel de frumos. Am un sentiment de acasă și de dor. Dor de toate locurile faine pe care le-am văzut de când călătoresc. Pe întuneric mă duc să îl mai salut o dată pe Muk, îmi fac bagajele și adorm greu, parcă încerc să lungesc cât pot momentul în care mă voi trezi și voi pleca de aici.

Cu Koh Lipe a fost dragoste la prima întâlnire. Cu cât călătoresc mai mult în locuri cu apă, nisip și liniște, cu atât îmi dau seama că într-o zi mă voi muta într-un astfel de loc. E ceva sigur, nu există dubii.

Love,

Ralu