Ne urcăm în longtail boat-ul care pleacă de pe malul insulei Koh Jum și pornim spre Koh Lanta, următoarea noastră destinație. Nu direct, căci avem de sărit în vreo două-trei bărci înainte.
Koh Jum fiind o destinație mai puțin populară și neavând un port mai mare, transferurile către alte insule se fac cu o barcă mică până undeva în larg, după care motoarele se opresc și plutim așa până când apare ferry-ul care pleacă din Ao Nang către Koh Lanta și oprește pentru a ne urca și noi. E interesant cum thailandezii găsesc o rezolvare la orice. Nu avem transfer de la noi de pe insulă? Nicio problemă: venim noi la transfer.
Și uite așa ne trezim plutind undeva în largul Golfului Andaman, înconjurați de încă vreo trei longtail boat-uri venite din alte locații de pe Koh Jum.
E liniște și se aude doar scârțâitul bărcii în ritmul lent al valurilor. Împărțim barca cu doi barcagii thailandezi și un cuplu cu care în curând intrăm în vorbă. Par cu vreo 10 ani mai mari ca noi. Aflăm că vin din Polonia și petrec vreo două luni în Thailanda, asta după ce au petrecut tot vreo două luni și în India. Ne mai spun că fac asta în fiecare an, cam în aceeași perioadă: își iau patru luni de concediu și hoinăresc prin lume. Au o pensiune undeva la mare în nordul Poloniei, în restul anului lucrează și își strâng bani și iarna călătoresc. Facem un schimb de impresii legat de locurile pe care le-am văzut fiecare, iar în timp ce ascultăm întâmplările lor din India aproape că nu băgăm de seamă că se apropie ferry-ul pe care trebuie să urcăm.
Într-un final cei care ajung primii se alinează în lateralul ferry-ului, iar de ei se lipesc tot în lateral restul longtail boat-urilor. Sărim din barcă în barcă până ajungem la scara care ne aduce în sfârșit pe platforma ferry-ului.
Cam toată lumea tace și privește marea în timp ce ferry-ul lasă în urma sa o dâră albă înspumată. Îmi las picioarele să atârne spre apă printre găurile unei balustrade și visez cu ochii deschiși la poveștile despre lume pe care le-am avut cu proaspeții prieteni polonezi. Astea sunt genul de discuții care îmi demonstrează că sunt destui oameni cărora nu le e frică să exploreze, să viseze și să fie liberi. Oameni pe care nu-i interesează strânsul de averi ci experiențele prin care trec în viață.
După o oră și jumătate ajungem în portul Koh Lanta. Nu apucăm bine să ne luăm bagajele și să dăm spre ieșirea din port că suntem întâmpinați de haos. Zeci de șoferi sar hotărâți pentru a pescui turiștii și a-i duce către locurile de cazare. Prețurile lor sunt mai mult decât umflate.
După vreo două încercări de negociere eșuate ne hotărâm cu Alex să ne așezăm undeva în lateral și să așteptăm să se liniștească apele. Suntem abordați de un tip cu accent nemțesc care e singur și vrea să împartă cu noi un transfer. Acceptăm și după o vreme găsim o mașină care ne oferă un preț rezonabil.
Pe drum prietenul nostru care locuiește în Berlin povestește încontinuu. Despre locuri, oameni, întâmplări, planuri, viață, viitor, trecut, despre orice. Un pic cam prea multe informații. Pe fundalul ăsta sonor privesc în jur și îmi dau repede seama că suntem departe de Koh Jum, locul în care nu se întâmpla nimic niciodată.
Koh Lanta e mult mai mare, drumurile sunt asfaltate impecabil, iar unitățile de cazare de toate felurile se înșiruie pe ambele părți ale drumului. Ajungem în vreo 15 minute la cazare și ne despărțim de prietenul din Germania, recunosc, un pic ușurați.
Ne cazăm după ce asistăm la o scenă “dramatică” între o turistă chinezoaică și un angajat al hotelului care încercând să-și facă treaba ridică rucsacul respectivei, moment în care breteaua acestuia se destramă și rucsacul se prăbușește de podeaua recepției. Turista vrea rucsac nou. Plecăm fără să aflăm deznodământul.
Ne aruncăm și noi în cameră rucsacii cu bretele intacte, găsim peste drum un restaurant unde servim “niște nudălși” (vorba lui Alex) și o tăiem la plajă. M-am obișnuit deja ca oriunde în Thailanda să fie frumos, așa că nu mă mir că și aici e la fel. Nici nu mai are sens să fac descrieri. Prindem la fix și asfințitul. Bonus avem și piscină la doi metri de plajă. Just relax and enjoy.
Seara ne plimbăm pe așa-zisa stradă principală cu baruri și restaurante, zonă numită Ban Saladan. Observ că insula, deși mare și populată, este destul de liniștită. De nicăieri nu auzi muzică prea tare și majoritatea turiștilor sunt familii sau cupluri mai în vârstă.
Totul se închide foarte repede, intrăm pe la 22:30 într-un restaurant și suntem printre ultimii clienți. Nu mai știu ce am mâncat însă țin minte că am rămas mută de la prima înghițitură: fantastic cum amestecă aromele oamenii ăștia!
Aveam să aflu în următoarele zile că Koh Lanta e unul dintre locurile cu cea mai bună mâncare din Thailanda, cel puțin din punctul meu de vedere. Restaurantul la care ne-am oprit are o terasă direct către mare și o briză umedă ne adie prin șuvițe. Pe nisip e plin de niște vietăți pe care noi le-am numit melci de mare, asta după ce ne-am hotărât că nu o să ținem minte cuvântul complicat pe care l-a rostit simpatica noastră gazdă pentru a descrie vietatea. Se pare că acești melci de mare se dau în vânt după mâncarea thailandeză, pentru că fac eforturi susținute pentru a ajunge la resturile lăsate special pentru ei la marginea terasei.
A doua zi închiriem o mașină și mergem să vizităm Lanta Old Town, în partea de est a insulei. Aflăm de la șoferul nostru că majoritatea localnicilor de pe insulă sunt musulmani, fapt destul de atipic pentru Thailanda. Iar orășelul înspre care ne îndreptăm noi are o diversitate culturală foarte bogată: comercianți chinezi, familii de pescari thailandezi și o comunitate veche de sea gipsies. Drumul către Old Town e de-a dreptul spectaculos, cu serpentine, urcușuri și coborâșuri și vegetație luxuriantă cât vezi cu ochii. Îmi pare rău că nu avem mai multă vreme pentru explorat insula.
Ajungem în oraș și remarcăm din prima comercianții chinezi. Observăm și diferența față de thailandezi: nu negociază niciun preț, oricât m-am rugat să primesc o reducere pentru două rochii nu am primit nimic.
Ne întâlnim cu un grup de moldoveni de peste Prut și ca de obicei ne punem la taclale despre locuri și întâmplări din călătorii. Ne despărțim de ei cu zâmbete și urări de experiențe faine și ne continuăm ziua de explorare. Observ că din păcate orășelul a devenit un loc destul de turistic, totul e adaptat pentru străini: restaurante, terase, magazine. Specificul local e cam adaptat, mai mult decât original. Cu toate astea e frumos și e Thailanda, nu mă mai satur să laud țara asta. Ne întoarcem la cazare și ne bucurăm de un alt apus cu miros de mare.
În ultima zi ne vine ideea să închiriem biciclete și să mergem spre sudul insulei, fără vreo țintă. După ce ne întindem mușchii la limită pe câteva urcușuri înțelegem și zâmbetul amuzat al băiatului care ne-a închiriat bicicletele: Koh Lanta nu e tocmai cel mai potrivit loc pentru tipul ăsta de transport în comun. Nu ne lăsăm și după minute bune de pedalat facem stânga de la drumul principal, dăm de niște case, o alee lungă și ne oprim la o terasă de pe plajă. Până ne luăm băuturile soarele începe să dispară undeva la orizont. Mii de nuanțe de portocaliu inundă toată priveliștea. Se aud doar valurile și câțiva copii gângurind în jur. Stăm și noi în liniște și ne odihnim mușchii extenuați de la biciclete. Nisipul se lipește de pielea noastră umedă și vântul bate ușor. Nicio grijă pe lumea asta. Doar asfințit și mare. Fericire.
E aproape întuneric și ne luăm din nou bicicletele. Trecem și prin aventura de a pedala fără faruri pe un drum destul de aglomerat și neluminat. Fericirea e mare când ajungem în locuri cunoscute. Mulțumiți că am trecut și prin asta ne răcorim cu un duș și mergem la piscina din apropierea cazării ca să luăm cina. Papilele mele sunt în extaz: pui cu legume în coajă de ananas. Parcă-i simt gustul și acum. Iar în jur spectacole de muay thai și dansuri tradiționale. Vreau să revin aici. Știu, spun asta cam peste tot.
Nu pot să zic că mă despart de Koh Lanta cu mare nostalgie, asta pentru că ard de nerăbdare să ajung în următoarea destinație: Koh Lipe, ultima insulă din Thailanda înainte de granița cu Malaysia.