Koh Jum, Thailanda. Despre “all you need is less”

Câteodată ni se întâmplă lucruri pe care nu le înțelegem. Avem impresia că am pierdut controlul asupra situației. Avem un film pe care ni l-am creat în minte și dacă lucrurile nu se întâmplă ca în scenariul perfect pe care ni l-am creat ne panicăm și vedem doar partea negativă a situației. Dar viața nu e așa. Totul se întâmplă cu un scop. Trebuie doar să avem răbdare și la un moment dat o să ne dăm seama că totul se leagă. Am învățat asta de-a lungul timpului și am observat că tot ce trebuie să fac este să “go with the flow” și viața o să mă ducă exact unde trebuie.

Cam asta am făcut și la plecarea din Ao Nang. Deși am vorbit în fiecare zi cu drăguțele noastre gazde să ne rezerve locuri pe singurul ferry care făcea legătura cu următarea noastră oprire – insula Koh Jum – în stilul caracteristic și laid-back al thailandezilor aceștia au deschis gura și au făcut ochii mari de mirare când ne-am prezentat la checkout cu rucsacii în spate și pregătiți de drum. După câteva secunde grimasa lor s-a transformat în zâmbet și cuvintele s-au rostogolit repede în engleză: “Oh, I’m sorry, we forgot”.

Degeaba au încercat să o dreagă, dând telefoane la diverse companii de ferry, toate bărcile care ar fi putut merge spre Koh Jum plecaseră deja. Singura ofertă am primit-o de la complexul de bungalouri unde urma să ne cazăm: longtail boat-ul lor contra sumei de 3500 de bahți. Aproape m-am înnecat când am auzit prețul, asta în condițiile în care un ferry costa undeva la 500 bahți de persoană. Am refuzat politicos, ne-am pus din nou rucsacii în spate și după ce ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre am ieșit pe poarta pensiunii și ne-am lovit de soarele puternic al dimineții.

Ne postăm pe marginea drumului și fără să apucăm să ne facem vreun plan ne urcăm în songteaw-ul care apare în mai puțin de un minut. Destinația: necunoscută. Probabil fără să ne spunem nimic de genul unul altuia, eu și Alex ne gândim să ajungem în port și să vedem dacă nu putem negocia acolo cu vreo barcă.

De precizat: Koh Jum este o insulă mai puțin populară, puțini turiști îi calcă malurile și de aici lipsa legăturilor de transport. La început suntem singurii pasageri ai songteaw-ului. Câteva minute și câteva opriri mai târziu suntem la capacitate maximă și îngropați ca de obicei printre rucsaci și alte bagaje. Suntem vreo 10-12 inși în mașină, toți tineri. La un moment dat îl auzim pe unul dintre vecinii noștri de drum întrebând pe toată lumea din jur de unde vine. Are un accent inconfundabil de italian. E foarte vesel și ochii îi sclipesc într-un mod familiar și plăcut. Ne vine și nouă rândul la interogatoriu.

De-abia apucăm să rostim “România” că prietenei lui așezate pe bancheta de vis-a-vis i se luminează ochii și rostește pe un ton sincer entuziasmat: “Sunteți din România?” Așa facem cunoștință cu Mauro și Elena, un cuplu italiano – moldovean. Sunt simpatici, veseli și simpli, îi îndrăgesc din prima clipă. Aflăm repede că locuiesc amândoi în Ibiza și cu câteva zile în urmă și-au început călătoria de două luni prin Thailanda. Și ghiciți încotro se îndreptau acum? Exact. Koh Jum. Dacă totul ar fi mers șnur și gazdele noastre ne făceau rezervarea pentru ferry-ul pentru care insistasem zilnic, sau dacă am fi întârziat cu un minut să ieșim în stradă în acea dimineașă nu i-am fi cunoscut niciodată. Destinele noastre nu s-ar fi intersectat. Însă viața, după cum spuneam la început, te duce exact unde trebuie.

Mauro e un călător experimantat prin Asia, a mai petrecut aici vreo șase luni cu ceva timp în urmă. Elena e la primul contact cu continentul asiastic. Tot Mauro este cel care ne povestește entuziasmat cum vom ajunge în Koh Jum. Ține în mână un ghid Lonely Planet și spune că a găsit cea mai ieftină și mai sigură cale de a ajunge în mult așteptata destinație. Ne lipim și noi de ei și uite așa rămânem în songteaw până în Krabi Town.

Aici coborâm și găsim o mașină care ne va duce într-o locație de unde vom lua altă mașină care ne va lăsa într-un port unde suntem singurii turiști. Din port ne suim într-o barcă plină de localnici care își transportă diferite bunuri și mâncare către insulă. Încă vreo oră și în sfârșit ajungem în Koh Jum. Cred că toată distracția ne-a costat undeva la 250 bahți de persoană. La sosire totul se întâmplă foarte repede, găsim o mașină către bungalourile noastre, ne înțelegem cu Mauro și Elena să ne scriem pe Facebook mai târziu și în maxim 10 minute suntem la destinație.

Ne întâmpină fețe zâmbitoare și prietenoase. E o liniște de nedescris, se aude doar marea și crengile palmierilor în bătaia vântului. Câteva pisici dorm din loc în loc plictisite. Bungaloul nostru este la 100 de metri de plajă, într-o grădină foarte îngrijită de palmieri. Ce e de făcut aici? Nimic. Sau cum ar spune italienii: dolce far niente. Și e extraordinar de frumos. Plaja e lungă și pustie, avem un bar și câteva mese exact pe malul apei. Nimeni nu vine să îți vândă nimic și de nicăieri nu urlă niciun fel de muzică. Cine e fan adrenalină și aventură ar muri de plictiseală aici.

După o oră de somn primii oameni pe care îi vedem pe aleea dintre bungalouri și plajă sunt chiar Mauro și Elena. Ne vom da seama de-a lungul zilelor ce vor urma că nu e nevoie să ne dăm ore de întâlnire și alte detalii, de ficare dată facem ce facem și ne intersectăm în aceleași locuri. Stăm la o nucă de cocos pe terasă și ne povestim întâmplări și experiențe. Mauro are mereu o vorbă de duh, e probabil cea mai relaxată persoană pe care am întâlnit-o vreodată și are niște povești de viață incredibile legate de oameni și locuri din toată lumea. Elena e frumoasă, mereu cu gura până la urechi și emană o bunătate cum rar am întâlnit. Sunt două suflete pe care sunt foarte recunoscătoare că le-am cunoscut. Aflăm cu bucurie că și după Koh Jum avem un traseu asemănător prin Thailanda.

Câteva detalii despre Koh Jum. E o insulă aflată la 25 de km de Krabi Town și 20 de km de Koh Phi Phi, bine cunoscuta și foarte populara destinație a Thailandei. Parcă nu-ți vine să crezi că atât de aproape găsești un loc pustiu, necunoscut și plin de liniște și pace. Se spune că toată lumea care ajunge aici nu ar mai vrea să plece. Mai e numită și “the last great place” a Thailandei.

Partea de nord a insulei e dominată de junglă și vârful Ko Pu, de aproape 400 de metri, cel mai înalt punct de pe insulă. Partea de sud are un relief foarte plat și este în mare parte acoperită de arbori de cauciuc. În vest sunt concentrate toate bungalourile pentru cazare, pe o plajă lungă de aproximativ 12 km. Lumea nu se înghesuie aici din cauza apei care nu este la fel de limpede ca în alte insule din apropiere și a refluxului foarte puternic din timpul zilei care face scăldatul aproape imposibil scoțând la suprafață mulți bolovani și pietre. Dar cui îi pasă când e atâta liniște în jur?

Zilele ce urmează se învârt între terasa noastră unde servim tot felul de specialități gustoase din pește, plimbări de-a lungul plajelor pustii, aceleași asfințituri extraordinare, ture cu bicicleta împrejurul insulei printre arborii de cauciuc și casele frumos aranjate ale localnicilor și întâlniri cu Mauro și Elena la tarabele de pe marginea drumului unde câte o bătrânică ne pregătește plăcinte și sucuri proaspete din mango sau pepene roșu.

Trecem într-o zi și prin satul principal din apropiere și vedem cum oamenii își organizează viața de zi cu zi. Nu se întâmplă absolut nimic nicăieri pe insulă. E exact paradisul la care visam, departe de civilizație și de orice zgomot. Simți că ești singur pe Pământ și e o singurătate frumoasă. E superb. Într-o zi ne amuzăm când pe un drum pustiu descoperim un indicator cu direcția “party”. Din când în când se mai țin și astfel de evenimente pe insulă, însă și acelea sunt cu muzică în surdină, povești și foc de tabără.

Alt loc din care nu aș fi vrut să mai plec. Dar după trei nopți suntem iar cu rucsacul în spate și ne îndepărtăm de malul oazei de singurătate. Îmi trec prin minte poveștile lui Mauro și mai ales expresia pe care a amintit-o la un moment dat: “all you need is less”. Cât de bine se potrivește cu locul ăsta. Într-adevăr, căutăm mereu mai mult și în cele din urmă descoperim că avem nevoie de fapt de mai puțin.

Sper să ne reîntâlnim curând, Koh Jum.