Islanda, partea a-II-a – Începuturi. Sudul care ne-a fermecat

Zborul direct din Budapesta către Islanda durează aproximativ 4 ore. Timpul trece destul de greu pe avion, mai ales că nu e ca la zborurile transcontinentale, cu ecrane pe care poți să te uiți la filme, documentare, să asculți muzică. Am fost destul de inspirați să ne luăm niște locuri cu extra legroom, așa că până la urmă nu a fost chiar așa de rău. 

Pe măsură ce ne apropiem de destinație sunt din ce în ce mai nerăbdătoare și stau aproape lipită de hubloul avionului. Încerc să deslușesc orice printre zecile de straturi de nori groși. Am auzit atâtea despre tărâmul de sub norii ăștia că acum că sunt așa aproape răbdarea mea e zero. Ca un copil răsfățat dau ochii peste cap după ce aterizăm, ne luăm bagajele, îl sun pe tipul de la agenția de unde ne-am închiriat campervanul și ne spune că o să întârzie puțin. Ne așezăm cuminți pe bagaje și urmărim vreo juma’ de oră du-te vino-ul din aeroport. Sunt oameni de toate felurile, foarte mulți americani și asiatici, grupuri de persoane în jur de 60-70 de ani, tineri cu rucsaci în spate sau cupluri cu copii mici. Sunt îmbrăcați foarte diferit, de la flip flops și pantaloni scurți la bocanci și echipament serios de drumeție pe vânt și ploaie. Pe rând apare câte un șofer cu o plăcuță în mână pe care e trecut un nume al persoanei norocoase a cărei așteptare a luat sfârșit și care își poate începe aventura. 

Apare într-un final și șoferul nostru, ne super entuziasmăm și pornim spre Reykjavik, de unde urmează să ne luăm mașina care ne va fi casă timp de aproape o săptămână. Drumul durează cam 40 de minute, și de-a lungul lui sunt puțin dezamăgită uitându-mă în jur. Un peisaj plat, un fel de mușchi amestecat cu lavă vulcanică peste tot, o șosea impecabilă și destul de multe mașini pe măsură ce ne apropiăm de capitală. La câte am citit despre Islanda cred că mă așteptam să ajung pe ceva tărâm mistic cu vikingi călare pe cai, cascade din doi în doi metri, sute de pufini și nici urmă de civilizație. Revino-ți, reality check! Șoferul nostru ce-i drept semăna cu un viking, era destul de mare și făcut, avea o barbă lungă și părea cam fioros la prima vedere. Am zâmbit când am aflat că este de fapt polonez și că s-a mutat în Islanda acum 13 ani fiind atras de scena muzicală de aici. Avea propria trupă rock și urma să își deschidă un studio pentru înregistrări și repetiții. L-am tras de limbă cât am putut legat de Islanda, islandezi, locuri pe care ni le recomandă și așa mai departe. Într-un final am ajuns în Reykjavik, am făcut cunoștință cu mașina pe care am denumit-o Zuza (ca pe cea de acasă, lipsă de inspirație) și eram pregătiți de explorare. 

Era deja pe la prânz și cum nu ne făcusem niciun plan de traseu de acasă, am hotărât pe loc să ne petrecem ziua pe Golden Circle, după care să continuăm a doua zi către sudul țării. Golden Circle e pentru Islanda cam ce e turnul Eiffel pentru Franța, adică cel mai cunoscut obiectiv turistic și traseul pe care e cel mai probabil să nu îl ratezi dacă ajungi în țara asta. Facem o vizită scurtă la primul supermarket, rămânem plăcut surprinși că nu cheltuim sume astronomice, punem GPS-ul de pe telefon în funcțiune și pornim la drum, în sfârșit. Revenind la Golden Circle, traseul are în total aproximativ 300 de km și poți petrece pe el de la o jumătate de zi în sus, în funcție de câte opriri vrei să faci. Pentru că noi mai avem la dispoziție chiar o jumătate de zi, hotărâm să ne oprim doar la cele trei atracții principale: Thingvellir National Park, zona geotermală Geysir și Gullfoss. 

Pe măsură ce ne îndepărtăm de oraș se schimbă și peisajul. Tărâmul mistic la care mă așteptam începe să prindă formă. Mi se face și acum pielea de găină, nu îmi vine să cred că am ajuns aici. Din zece în zece minute observăm ceva nou: o vreme totul e verde crud, combinat cu stâncă și o rază de soare care parcă iese timidă de după straturile groase de nori. Peste zece minute peisajul se transformă dramatic, raza de soare dispare, începe să plouă și culorile predominante sunt maro, negru și gri. După alte zece minute dispare ploaia și rămân doar culorile închise, reci. Zece minute mai târziu apare iar verdele crud amestecat cu culorile reci, pe ici pe colo răsare parcă de nicăieri câte un deal cu forme ciudate, cum nu am mai văzut. Și tot așa peisajul se transformă în continuu. Sunt fermecată!

Ajungem la prima oprire: Thingvellir National Park. Locul ăsta are o însemnătate istorică foarte mare, fiind considerată locația în care a luat naștere nația și cultura islandeză. Încă din anul 930 aici au început să se țină adunările comunităților și clanurilor existente la vremea aceea. Era locul în care se soluționau dispute, unde conducătorii făceau schimb de noutăți și idei și unde criminalii erau judecați și pedepsiți. Adunarea a luat numele de Althing, dura timp de două săptămâni și se ținea o dată pe an. De-a lungul timpului, aici s-au luat cele mai importante decizii care au dus la formarea Islandei ca națiune independentă. Thingvellir se traduce ca “dealurile parlamentului”, iar această instituție este considerată azi cea mai veche formă de parlament din lume care a funcționat aproape în continuu de la înființare. 

Pe lângă istoria sa, Thingvellir are și o geologie foarte interesantă. Aici este singurul loc din lume unde se poate observa la suprafață îmbinarea între două plăci tectonice, în acest caz placa tectonică europeană și cea nord americană. Parcul acesta îți oferă practic posibilitatea să te plimbi în voie între cele două plăci tectonice care se îndepărtează una de cealaltă cu aproximativ 2.5 cm în fiecare an, e absolut fascinant. Peisajul e plin de scobituri și gropi formate de cutremurele care au avut loc de-a lungul sutelor de ani. Încă sunt cutremure în fiecare zi, însă majoritatea sunt de magnitudine prea mică pentru a fi resimțite. 

Ne plimbăm de-a lungul văii dintre cele două plăci tectonice și ajungem și la prima cascadă din Islanda: Oxarafoss. Știu că nu e cea mai impresionantă din țară, dar mă bucur ca un copil când ajungem la ea. E destul de multă lume în jur dar totuși suprafața parcului e atât de mare că nu simți niciodată o aglomerație deranjantă. Ești înconjurat de natură, totul e aerisit. Îți poți petrece probabil și o zi întreagă în parcul ăsta. Noi explorăm vreo oră și jumătate/ două, ne plimbăm printre câmpurile cu vegetație crescută peste lavă, lacuri și izvoare glaciare și plăci tectonice, după care pornim spre următoarea destinație.

Ajungem la zona geotermală Geysir și după cum ne așteptam dăm peste multe grupuri de turiști care sunt acolo în același timp cu noi. Fiind imediat în apropierea drumului principal și având o suprafață mai mică, aglomerația se resimte. Fie vorba între noi, locul ăsta mi-a plăcut cel mai puțin din tot ce am văzut în Islanda, și asta cu siguranță din cauza puhoaielor de turiști. Însă revenind la loc în sine, chiar e impresionant. Toată valea Haukadalur, din care face parte și Geysir, este plină de gheizere și izvoare calde. Izvorul Geysir este cel mai popular pentru că poate arunca jeturi de apă înalte până la 70 de metri, însă știam de când am plecat de acasă că este într-o perioadă inactivă și că pot trece ani până la următoarea erupție. La câțiva pași depărtare ne-am bucurat câteva secunde de fratele mai mic al lui Geysir: Strokkur, care este probabil cel mai cunoscut izvor din Islanda. Erupe o dată la aproximativ 10 minute și țâșnește până la o înălțime între 20 și 40 de metri. Chiar e un spectacol al naturii. Ne-a cam prins ploaia aici și fiind la primul contact cu stropii reci și vântul care ni se lipea de față, ne-am suit repede în camper și am pornit curioși mai departe. Ultima noastră oprire din prima zi a fost fără niciun dubiu și cea mai spectaculoasă: Gullfoss. Eram în Islanda de câteva ore și mi-a plăcut ce văzusem până atunci, însă când am ajuns aici pur și simplu mi-a stat inima în loc. A fost unul dintre momentele alea din care ți-ai dori să îți fie compusă toată viața, m-am simțit mare și mică în același timp și am simțit vuietul pe care îl făcea căderea cascadei până în suflet. A fost primul moment din călătoria în Islanda în care mi-a venit să plâng. De bucurie că pot simți atât de aproape minunea asta a naturii, forța ei și spectacolul de neimaginat, imposibil de redat în cuvinte. Mă uitasem de acasă la video-uri și credem că am idee la ce să mă aștept, dar a fost game over, stop joc și no comment. Am uitat și de vântul care mă bătea deloc blând peste față și de stropii reci pe care îi aducea și mi-aș fi dorit ca minutele alea să țină o veșnicie. Cu feelingul ăsta fain am adormit rupți în camparvanul parcat după câteva ore într-un camping undeva lângă orașul Selfoss. 

Aveam să aflăm în călătoria asta că partea bună atunci când călătorești cu un campervan în Islanda e că nu te poți lungi prea mult dimineața. Noi la 6:30 eram deja în picioare, frigul și umezeala nu te lasă să lenevești. Iar sunetul pe care îl face încălzirea nu ajută deloc, așa că preferi să bei un ceai cald, să-ți iei un mic dejun pe fugă, să pornești mașina și să începi să explorezi. Cam asta am făcut noi a doua zi dimineață, și pentru că mi se pusese mie pata să ajungem într-o locație pe lângă care trecusem cu o zi înainte, am făcut un ocol și ne-am întors la craterul vulcanic Kerid. Cred că a fost singurul loc din Islanda unde a trebuit să achităm o taxă de vizitare, care era oricum foarte mică: undeva la 6 euro pentru două persoane. Craterul e din nou ceva ce nu mai văzusem până atunci, are aproximativ 3000 de ani, făcându-l fratele mai mic al celorlalte cratere din Islanda care au o vârstă dublă. Din cauza asta arată și diferit, în loc de negru vulcanic, pantele sale sunt roșii. Asta pentru că din punct de vedere geologic, depozitele de fier ale craterului sunt mai proaspete. 

După o tură în partea de sus a craterului ne pornim iar la drum, de data asta la vânătoare de cascade. Până la sfârșitul călătoriei mi-am dat seama că cel mai mult în Islanda mi-a plăcut să colecționez în amintiri cascadele astea care-mi dau un sentiment de libertate tare fain. Peisajul se schimbă din nou, acum avem marea în dreapta iar în stânga treceri succesive bruște de la pășuni verzi și întinse cu oi din loc în loc la dealuri impunătoare de bazalt care parcă se rostogolesc în orice clipă peste noi. Ne simțim iar mici. Ajungem destul de repede la Seljalandfoss. E una dintre cele mai fotografiate cascade ale țării, are 60 de metri înălțime și cel mai fain lucru la ea (cred eu) e că poți să ajungi și în spatele căderii de apă, de unde view-ul e unic. Ne minunăm de cascadă din toate părțile, facem și mini dușul care e musai dacă ajungi în spatele ei și ne hotărâm să ne mai plimbăm puțin pe jos în împrejurimi. E o zi tare faină în Islanda: bate soarele și vântul e blând, parcă ne face să uităm pentru o vreme de ploaia și vântul rece de ieri. La câteva sute de metri dăm peste o altă cascadă: Gljúfrabúi. E o cascadă ascunsă între stânci și pentru a o vedea întreagă trebuie să te strecori printr-o bucată destul de îngustă între stânci și să treci prin râulețul format de apa care cade. Am văzut în video-uri că râul respectiv poate fi destul de mic câteodată, însă în momentul respectiv avea un debit cam mare și erau oameni care se îngrămădeau pe intrarea îngustă. Am considerat că de data asta e ok să o vedem din exterior și e mai ok să ne relaxăm plimbându-ne în continuare prin zonele mai îndepărtate de poteca principală și mai liniștite. Foarte bună alegere, a fost superb!

Am plecat și de aici mesmerizați de tot ce aveam în jur. Și nu după mult timp ajungem la următoarea minune: Skogafoss. Vremea ține în continuare cu noi și chiar începem să ne mai dăm jos din straturile de haine cu care ne-am blindat. Ce fericire! Skogafoss e o cascadă care are 62 de metri înălțime și 25 de metri lățime. E super impresionantă din trei motive: poți să mergi foarte aproape de baza ei pentru că pământul acolo e foarte plat, dacă e soare se formează niște curcubee superbe și poți să urci și deasupra ei de unde din nou priveliștea e absolut fantastică. Suntem norocoși să prindem curcubeele pe toate părțile cascadei și urcăm și cele 500 și ceva de trepte pentru a o vedea de sus. Încălzirea din timpul urcării ne face să dăm jos încă un strat de haine, imediat ajungem la tricou. Și de acolo de sus, privind la măreția priveliștii, iar mă ia sentimentul ăla de-mi vine să plâng de fericire. În câteva secunde îmi trec prin minte 1000 de gânduri legate de viață, de cât de puțin avem nevoie pentru a fi fericiți, de cât de frumos e momentul ăsta și de cât de simplu și firesc se întâmplă totul în natură. Aș fi rămas acolo ore în șir, dar în Islanda vremea e mereu schimbătoare și curând ne trezim cu nori la orizont. E timpul să plecăm. 

Ne îndreptăm spre Vik, unde plănuim să și înoptăm. Dar până atunci mai avem de făcut câteva opriri. În primul rând m-a obsedat o plajă pe care am găsit-o în timp ce făceam research pe Pinterest și mi-am dorit neapărat să ajung la ea, sau mai bine zis deasupra ei, pentru a avea un super view. Zona în care se găsește se numește Dyrhólaey, și se ajunge acolo printr-un hike de vreo oră și jumătate pe sens. Am văzut că există și varianta de a merge cu mașina până mai aproape, însă hike-ul ăsta chiar merită făcut pentru că peisajele sunt superbe. Ne plimbăm așa de-a lungul coastei cu stânci abrupte și de data asta parcă ne bucurăm de vântul destul de puternic dar parcă nu la fel de rece ca ieri. Pe traseu e puțină lume și de multe ori avem impresia că suntem singuri. Se mai vede doar câte o siluetă minusculă în depărtare. E plin de tot felul de păsări, culori reci se îmbină cu verde crud și din când în când ne mai răsfață și soarele cu câte-o rază. E un sentiment tare fain aici, zici că ai ajuns la capătul lumii. Iar încununarea tuturor minunățiilor vine când ajungem la farul care se află sus la capătul traseului, și de aici apare o priveliște superbă către ghețarul Mýrdalsjökull și plaja mult așteptată de mine. E tot ce mi-am dorit și e chiar mai frumos decât în poze. 

Următoarea oprire e foarte aproape și e unul dintre cele mai cunoscute obiective din Islanda: plaja Reynisfjara. Popularitatea asta vine și cu puhoaie de turiști de obicei, însă avem noroc că e deja destul de târziu și mulți dintre cei care fac excursii de o zi din Reykjavik au plecat. Ne bucurăm de un apus liniștit pe plaja asta rece și destul de vântoasă, care cică ar fi fost inclusă în top 10 cele mai frumoase plaje non exotice din lume, top făcut de cei de la National Geographic. Cool! Fugim să găsim campingul din Vik, ne lăsăm camperul și ne hotărâm să dăm o tură pe jos prin orășelul ăsta care pare foarte pitoresc, cu căsuțe mici, simple, construite parcă în armonie cu natura din jur. Nu e aproape nimeni pe străzi. Ni se face foame și dăm peste The Soup Company, un local fain cu decor minimalist și în același timp foarte primitor. Mâncăm cea mai bună supă de pește ever, absolut delicioasă. A mers perfect cu vântul și frigul de afară, așa că am adormit butuc cu tot cu frig și umezeală. 

Ne trezim foarte bine dispuși și începem a treia zi în Islanda. Afară e întunecat și plouă mărunt, mocănește. Ne îndreptăm către canionul Fjaðrárgljúfur, în speranța că vom ajunge acolo printre primii și o să ocolim mulțimile. Ca să ajungem ne abatem puțin de la drumul principal și după vreo 15 minute ne oprim în parcarea în care mai sunt doar vreo 2 mașini mici. Plouă în continuare, însă prietenul nostru cel mai bun, vântul, pare că ne mai slăbește azi. Începem să urcăm pe una dintre marginile canionului și ne mirăm de câteva oi care stau pur și simplu agățate de niște stânci, se pare că oile din Islanda sunt un fel de capre negre. Canionul are o formă interesantă de șarpe, o lungime de aproximativ 2 km și 100 metri adâncime maximă. A devenit cunoscut doar acum câțiva ani când Justin Bieber a filmat câteva scene dintr-un videoclip aici.  De atunci a fost așa de asaltat de turiști că în fiecare an a trebuit să fie închis pentru o perioadă astfel încât natura să își revină. Chiar și acum multe zone ale sale sunt închise și vizitatorii trebuie să respecte plăcuțele care interzic trecerea. Dacă ești în Islanda și vrei să verifici dacă acest canion e deschis, poți face asta aici. Noi ne-am bucurat foarte mult că l-am putut vedea și că am avut șansa să îl prindem atât de pustiu (deși când plecam începeau să apară autocare cu vizitatori). A fost the perfect way să ne începem ziua. 

Continuăm de-a lungul coastei de sud și peisajul începe din nou să se transforme. Plouă torențial. Trecem o bună bucată de vreme printr-o zonă în care tot ce vedem în dreapta și stânga sunt câmpuri întinse de mușchi care au acoperit rocile și lava vulcanică uscată. Pare că suntem în ceva film SF, arată ireal. Pe măsură ce înaintăm, la orizont încep să apară niște formațiuni ciudate, ca niște monștri pe care nu reușim să îi deslușim prea bine din cauza norilor joși. Când ne apropiem ne dăm seama că sunt părți ale parcului național Vatnajökull care include și cel mai mare ghețar din Europa. Observăm că și temperatura scade binișor. Se oprește ploaia și se mai ridică norii. Priveliștea e copleșitoare, gheața parcă ia forme de țepi pe alocuri și se combină cu stâncile negre. Vedem și câteva puncte mișcătoare din loc în loc, sunt oameni care fac drumeții, cel mai probabil cu ghid. Mergem cu priveliștea asta o vreme și ne tot minunăm la fiecare colț. Ne oprim și să ne dezmorțim puțin din când în când și să privim totul și de afară. Am o senzație ciudată când respir, ca și cum mă dor nările, atât e de înțepător aerul cu toate că nu e exagerat de frig. 

Curând drumul se mai aglomerează și ajungem la laguna glaciară Jökulsárlón, care se pare că are cea mai mare și plină parcare peste care am dat până acum în Islanda. Cu toate astea, când coborâm din mașină nu dăm peste prea mulți oameni, probabil sunt plecați în excursii cu barca. E un peisaj rece aici, în nuanțe de alb și albastru. Laguna s-a format natural din gheața topită de pe ghețar și are momentan o suprafață de 18 km pătrați și o adâncime maximă de 248 metri (cel mai adânc lac din Islanda). Cel mai fain lucru pe care poți să-l faci aici e să stai și să privești spectacolul bucăților de gheață care plutesc din lagună către ocean. E extraordinar! Vedem și o focă pe care o urmărim încercând să-i ghicim traiectoria și unde va scoate capul data viitoare. 

Ne urcăm în mașină și ne mutăm pe cealaltă parte de șosea, unde se găsește din nou una dintre cele mai populare atracții ale Islandei: Diamond Beach. Am văzut plaja încă de când am intrat în zona lagunei, însă ne-am speriat de multitudinea de autocare parcate acolo și am sperat că până facem niște plimbări se mai liniștesc apele. Și bine am făcut, când am ajuns de data asta în parcarea plajei erau doar câteva mașini mici. It’s all about timing in Iceland. Diamond Beach e o plajă cu nisip negru care se află chiar la intersecția lagunei cu oceanul, iar bucățile de gheață despre care povesteam mai devreme că plutesc pe lagună “naufragiază” aici. Se crează un contrast superb între nisipul negru și albul/ albastrul bucăților de gheață. De aici și popularitatea locului. Legat de nume, nu e greu de ghicit de unde vine. Te simți din nou într-un film SF când te plimbi printre bucățile mici sau mari de gheață care iau forme foarte interesante și imaginația îți zboară încercând să le identifici pe fiecare și să le dai un echivalent material. Feelingul fain e completat și de valurile care se sparg la mal. Și pentru noi și de faptul că e puțină lume. Începe din nou să plouă mărunt. Vântul ne lipește stropii reci de față. Dar e fain, așa că ne facem un ceai fierbinte și ne bucurăm încă puțin de minunile din jur.

Urmează partea cea mai neașteptată a călătoriei noastre în Islanda. A doua mea obsesie cultivată tot în urma săpăturilor făcute pe Pinterest a fost o altă plajă, de data asta din peninsula Stokksnes. Băgăm coordonatele în GPS, iar traseul ne scoate de la drumul principal pe o bucată de drum puțin mai rea dar foarte pitorească. Între timp ne bucurăm iar că a ieșit soarele, cine știe pentru cât timp, dar e de bine. Conducem paralel cu niște munți imenși care efectiv stau să se rostogolească peste noi, apar câteva curcubee în dreapta, câțiva cai și oi din loc în loc. Drumul e pustiu și ne întrebăm dacă nu cumva nu mergem în direcția bună. 

Într-un final ajungem într-un fel de camping unde drumul se înfundă: într-o parte munte, în cealaltă un deal mai mic dar peste care nu vedem nimic, o casă și o barieră. Mai sunt doar 2 mașini în parcare. Casa e un fel de pensiune și cafenea, înăuntru se aud voci care sună a islandeză. Nu prea înțelegem ce se întâmplă și de ce nu am ajuns unde am sperat, însă pentru că soarele bate așa de fain și cafeneaua are o terasă cu mobilier simplu din lemn ne hotărâm să stăm aici puțin. Ne comandăm un cappuccino și o cafea simplă și stăm ca șopârlele la soare. În timpul ăsta mai apar pe rând vreo 2-3 mașini care se opresc, din care ies oameni derutați și care fără să mai aștepte se întorc din drum. Alții se opresc, mănâncă și pleacă. Ne hotărâm să-i arătăm doamnei care servește la cafenea o poză cu locul pe care îl căutăm. Ne zâmbește, scoate de sub tejghea un pliant care conține o hartă și începe să ne explice. Suntem în locul potrivit. Doar că peninsula asta și întreaga zonă în care vrem să ajungem e proprietate privată, de unde și bariera. Ne cumpărăm bilete de intrare, vreo 7 euro/ persoană, tot de la doamna drăguță de la cafenea. Ne urcăm iar în mașină, se ridică bariera și dispărem.

În mai puțin de 2 minute ajungem într-o zonă în care putem parca, iar în stânga mi se pare că văd o parte din muntele mult visat. O luăm pe jos printre dunele de nisip negru și vegetație și în câteva secunde ajungem în locul care avea să fie locația mea preferată din Islanda. Am avut impresia că am deschis o ușă și am ajuns în paradis. O întindere uriașă de nisip negru, oceanul într-o parte și munții impunători în față. Pășeam cu pielea de găină în timp ce ne afundam în ceea ce părea un deșert negru. Mai țineți minte sentimentul pe care povesteam că l-am avut când mă uitam la cascada Gullfoss? Ei, sentimentul ăla a fost călcat în picioare, rostogolit și pălmuit pe plaja asta. Nu mi-am imaginat niciodată că un peisaj atât de rece poate să aducă atâta căldură în suflet. Gata, mi-am găsit locul, nu mai vreau să plec de aici! Unde semnez și ce trebuie să fac? Ne-am plimbat mult dintr-o parte în alta de-a lungul malului pustiu și mi-au dat lacrimile nu o dată, ci de mai multe ori. Eram pe altă planetă, într-o realitate paralelă, într-un loc unde nu mai exista timp. Au fost cei mai bine investiți 7 euro din 2019, asta mi-e clar. Și dacă aș fi bătut atâta drum până aici în Islanda și aș fi ajuns să cheltui toți banii pe care i-am cheltuit în călătoria asta doar ca să am trăirile astea, ar fi meritat. Cred că e unul din momentele alea care mi-ar trece prin fața ochilor când aș mai avea doar câteva clipe de trăit.

Dar să ne revenim din visare. Ne-am dat seama din poveștile cu doamna de la cafenea că dacă vrei poți să îți petreci aici și câteva zile, ai multe posibilități de hiking și trekking cu care poți să îți ocupi ore bune. În zonă există și un fost platou de filmare sub forma unui sat de vikingi care nu a mai fost folosit în cele din urmă. E foarte fain, era pustiu când l-am vizitat noi. A fost un alt element printre multele care ne-au dat senzația că suntem pe o altă planetă. Tare greu m-am despărțit de locul ăsta după câteva ore de plutit. Și sunt sigură că nu e ultima dată când ajung aici, data viitoare o să ne alocăm câteva zile pentru a-l descoperi din scoarță în scoarță. 

Lăsăm sudul Islandei în urmă. Ne îndreptăm spre vest și ne propunem să mai conducem o bucată de drum până ne oprim undeva să ne petrecem noaptea. Urmează să avem o altă surpriză faină în seara asta, dar încă nu știm nimic.

(Va urma)