Insulele Gili. Cu bicicleta printre cocotieri

După Crăciunul pe care l-am petrecut fredonând colinde pe străduțele din Legian, ajungem la o oră și jumătate distanță cu barca de Bali, în imediata apropiere a țărmului insulei Lombok. Trei puncte minuscule aruncate pe hartă: insulele Gili. Aveam să aflu că deși sunt atât de mici, pe țărmurile lor de corali se îmbină perfect liniștea și haosul.

O să încep cu liniștea: Gili Air. Mai întâi un pic de etimologie: cuvântul „gili” înseamnă de fapt „insulă mică” și provine din limba Sasak folosită de majoritatea locuitorilor insulei Lombok. „Air” este cuvântul folosit de către indonezieni pentru apă. Numele micuței insule Air vine de la faptul că este singura dintre cele trei care are apă subterană dulce. Este a doua ca mărime dintre cele trei și cea mai apropiată de coasta de nord-vest a insulei Lombok. Circumferința ei este de aproximativ 5 km și se poate înconjura pe jos de-a lungul plajei în aproximativ două ore.

De-ajuns cu datele din cărți. Am ajuns în Air și am pășit curioși pe nisipul format de corali. Ce am observat de cum am ajuns a fost o oarecare diferență între localnicii de aici și cei din Bali. Se vedea clar că nu demult au început să înțeleagă care-i treaba cu turismul, mi-au dat impresia că își păstrează încă un anumit specific local, un aer mai autentic. Gospodării modeste, găini și capre din loc în loc, bărci pescărești, biciclete și trăsuri trase de cai frumos împodobiți. Un fapt interesant: pe niciuna dintre cele trei insule nu sunt permise autovehiculele motorizate, așa că nu o să auzi claxoane, ambalări de motoare sau scârțâit de roți. Nici nu puteam cere mai mult după nebunia din Bali.

Întrebăm în stânga, dreapta de cazarea noastră și după ce șerpuim câteva minute pe străduțele înguste ajungem la bungalourile care ne vor fi casă pentru două nopți. Totul e destul de curat însă patul are o saltea ca lemnul și nu avem apă caldă. E atât de cald că nu contează. Am observat de-a lungul călătoriei în Asia că odată ajuns într-un loc străin și diferit de tot ce ai văzut până atunci, ajungi să te obișnuiești și să accepți lucruri pe care în comoditatea și confortul de acasă nu le-ai accepta nici în ruptul capului, ba chiar ți s-ar părea de-a dreptul revoltătoare. În Asia am făcut nenumărate dușuri reci ca gheața, am folosit toalete de care în Europa nici nu m-aș fi apropiat, am mâncat lucruri din locuri pe care nu le-aș putea descrie și multe altele. Oamenii se pot adapta oriunde și la orice, plus că dacă arunci o privire în jur o să observi că 90% dintre localnici trăiesc oricum sub nivelul tău de confort. În cazul ăsta mai poți să te plângi?

Dar să revin la Giliuri. Suntem încă pe Air. Prea mulți nori pe cer ca să prindem apusul din prima seară. Sezonul ploios ne sabotează din când în când. Norii din perioada asta îi dau un aer nostalgic. La prima vedere pare un loc pustiu. Localnicii te salută respectuos și se uită curioși la tine. Turiști sunt destul de puțini, o liniște și o atmosferă de leneveală plutește în umezeala din aer. Gili Air cu siguranță nu e pentru cei în căutare de distracție și senzații tari. În afară de excursiile de snorkeling sau diving și de câteva baruri și restaurante majoritatea concentrate pe țărmul vestic nu ai mare lucru de făcut. Și până la urmă în asta stă farmecul insulei. Înveți să te bucuri de liniște, de apă și de priveliștea din jur.

Seara insula se mai trezește puțin după amorțeala din timpul zilei. Cel puțin în zona unde sunt concentrate restaurantele. Apar tarabele cu pește proaspăt și din loc în loc auzi muzică în surdină și zumzetul liniștit al celor care stau la mese. Fumul de grătar se plimbă printre zâmbetele imaculate ale localnicilor și ochii iscoditori ai posibililor clienți. N-am văzut nicăieri atâtea sortimente de pește: snapper, pește papagal, ton, homari, crabi, somon, macrou, creveți și mulți alții. Noi ne-am petrecut majoritatea timpului la Chill Out Bar pentru mâncarea bună, aerul relaxat, angajații amabili și atenți și priveliștea către plajă. Pur și simplu încă o față a paradisului.

Într-una din zile facem și turul complet al insulei. Plimbându-ne de jur împrejur putem vedea țărmul Lombok-ului, țărmul insulei vecine de peste drum – Gili Meno și în depărtare insula Bali, cu vârful muntelui Agung care străjuiește tot peisajul. Pare la o aruncătură de băț. Pe drumul de-a lungul insulei nu suntem asaltați de comercianți, pe ici pe colo mai apare câte o doamnă care încearcă să ne vândă brățări și alte suveniruri, însă nu suntem nici pe departe agasați ca în Bali.

Multe nuci de cocos s-au dus în Gili Air sorbite pe nisip, în hamace sau la așa-zisele mese ale localurilor de pe plajă, un fel de bungalouri în miniatură, unele joase sau altele cocoțate pe piloni de lemn deasupra apei sau a nisipului. Umezeală, căldură, briză blândă și ghirlande din scoici atârnate ca niște pendule de orice copac sau terasă. Totul combinat cu norii amenințători care traversau cerul din când în când și formau un peisaj de-a dreptul dramatic. Timpul stătea pe loc în Gili Air. Părea că fiecare zi e copia celei ce-a trecut. Paradis, departe de hărmălaia orașului și de grijile zilnice ale omenirii. Te pune pe gânduri: oare de ce noi oamenii ținem cu dinții să ducem o viață între betoane, să ne înjurăm zi de zi în trafic și să alergăm după cariere și alte iluzii create de societate? Totul poate fi atât de simplu, ne trebuie atât de puțin să fim fericiți.

Peste câteva zile luăm barca și schimbăm locația, însă nu ne deplasăm prea departe: sărim doar peste Meno și ajungem în Trawangan, ultima și cea mai mare dintre cele trei Gili-uri. Mare e cam mult spus, Trawangan măsoară 2 km lățime și 3 km lungime. Numele vine de la cuvântul indonezian „terowongan” care înseamnă tunel și se datorează unui tunel săpat sub insulă de către japonezi în timpul celui de-al doilea război mondial. Este cea mai dezvoltată dintre Gili-uri din punct de vedere turistic.

Încă înainte de a ajunge la mal putem observa o schimbare de peisaj față de Gili Air: mai multă agitație, mult mai mulți turiști, baruri, bărci și muzică la un volum destul de ridicat. Citisem din diferite surse de pe internet că Trawanganul e un fel de Ibiza Indoneziei. Cam ăsta a fost și motivul pentru care am ales insula în perioada Revelionului. Coborâm din barcă, recuperăm bagajele și iată-ne pe o străduță aglomerată, puțin zăpăciți și pierduți. Claxoanele caleștilor ne aduc la realitate. Trebuie să ne căutăm cazarea. Alegem să mergem pe jos și după ce ne pierdem de câteva ori și ne topim în zăpușeala și căldura dogoritoare ajungem la bungalourile noastre din celălalt colț de insulă.

Liniște și pace aici. Nimic nu trădează nebunia de pe malul opus. Suntem într-un complex format doar din patru bungalouri din lemn, fiecare având o terasă cu hamac și o baie deschisă, lucru normal peste tot în Indonezia din câte am văzut. De data asta avem și apă caldă, însă stăm mai prost cu curentul care cade din când în când. Și cu excrementele de șopârle pe care le găsim dimineața prin cameră, din fericire nu ne-am trezit cu niciunul în pat. Complexul ține de o plantație de cocotieri, așa că suntem înconjurați din toate părțile de copacii înalți și plini de nuci de cocos. E de la sine înțeles că am profitat la maxim de faptul ăsta în zilele ce au urmat.

Primim biciclete și începem direct cu un tur de insulă. Din nou observăm diferențe față de Air: pe Trawangan găsești multe resorturi de lux și totul e puțin mai cosmetizat. Cu toate astea găsim locuri pustii și neatinse încă. Aceleași ghirlande de scoici peste tot și atmosfera laid-back cu care eram deja obișnuiți. Trawangan îmi aduce aminte de Vama Veche de la noi, diferența e că în loc de o stațiune cu o singură fâșie de plajă ai o insulă întreagă de care te poți bucura și poți alege daca vrei liniște sau gălăgie.

Ne întoarcem spre seară obosiți la cazare dar observăm printre cocotieri că în sfârșit avem parte de un apus vizibil după atâtea zile cu nori. Nu stăm pe gânduri și sărim din nou pe biciclete. Gonim ca nebunii pe aleile neasfaltate, printre cocotieri și gropi, ocolim localnici nedumeriți și veseli, totul pentru a prinde unul din multele apusuri incredibile pe care le oferă lumea asta. Cine ne vedea credea probabil că alergăm pentru viețile noastre. Însă graba s-a meritat și ajungem exact la timp pe plaja aproape pustie. Nu ne mai spunem nimic preț de câteva minute și pur și simplu stăm cu privirea ațintită la orizont și cu nimic în gând. Îl țin minte pe Alex care mai în glumă mai în serios spune într-un final că îi vine să plângă cât e de frumos. Alt stop cadru reușit, alt moment imortalizat pe veci pe retină.

Zilele următoare ne familiarizăm și cu Trawangan. Practic nici aici nu ai mai multe activități la îndemână decât în Air, doar că ai o mai mare varietate de baruri și e mai aglomerat. În plus, pe coasta aglomerată din est ai și un night market chiar reușit aș spune, o varietate mare de street food tradițional și multe mirosuri cu specific local. Prețuri puțin mai mari decât în Air, probabil și din cauza perioadei.

Și apropo de perioadă, vine și ziua de Revelion. Începem pregătirile încă de pe la două după masa. Ne rezervasem bilete pentru un boat party despre care citisem pe niște site-uri de turism. O barcă cumpărată, restaurată și modernizată de niște italieni sătui de oraș și mutați aici pe insulă. Pe barcă lume de toate felurile și din toate colțurile lumii: asiatici, europeni, americani, australieni. Sângele nostru latin iese clar în evidență, suntem cam cei mai veseli și puși pe dans de pe barcă. Noi și italienii care insistă să ne urcăm undeva în zona ceva mai agitată a bărcii.

Până la urmă ne lăsăm convinși dar ne întoarcem în scurt timp la locul nostru unde avem mai mult spațiu pentru a ne desfășura. Oprim la un moment dat pentru o sesiune de sărituri în apă. Suntem îmbrăcați în pantaloni scurți și costume de baie, plutim undeva în Oceanul Indian cu alți călători din toată lumea și e sfârșit de decembrie. Aproape de miezul nopții ne întoarcem la mal și numărătoarea de Anul Nou ne prinde cu picioarele desculțe împlântate în nisip, pe o plajă înconjurați de indonezieni, cu toții privind spectacolul de artificii acompaniat de sunetul valurilor care se sparg la mal. Prea multă agitație. Ora 1 ne prinde deja adormiți în bungalourile noastre în mijlocul plantației de cocotieri.

După încă o zi părăsim tot pe barcă insulele. Sărim peste Meno din dorința de a nu aglomera prea multe destinații și de a ajunge să nu mai simțim niciuna cum trebuie. Aflăm că e cam la fel de liniștită dacă nu chiar mai liniștită ca Gili Air. E cea mai mică dintre cele trei și e poziționată la mijloc. Pe ea se găsește o rezervație de păsări și un mic lac cu apă sărată. Este un loc preferat în special de cei veniți în luna de miere.

Lăsăm în urmă bicicletele, cocotierii, hamacele, caprele, cocoșii și găinile, trăsurile și caii colorați, italienii de pe barcă, apusul din Gili Trawangan, peștii de toate felurile, terasele de pe plajă, ghirlandele din scoici și corali, moscheele care ne trezeau la 5 dimineața și liniștea de pe plajele pustii. De la viața pe insulă revenim încet-încet la civilizație. Tot pe o insulă, însă cu mult mai mare și cu mult mai multe contraste.

Ne apropiem de țărmul insulei Lombok.

(Va urma)