Danang, al treilea mare oraș al Vietnamului

E ciudat cum destinele noastre se intersectează uneori. Și cum unele dintre cele mai frumoase amintiri le avem cu oameni care s-au nimerit să fie în locul potrivit la momentul potrivit. Așa s-a întâmplat cu noi și Cristina, pe care am cunoscut-o când ne completam formularele de viză în aeroportul din Ho Chi Minh. Am schimbat atunci numere de telefon și ne-am înțeles să ne întâlnim în orașul în care locuiește în Vietnam. Și iată-ne după câteva zile în acel oraș: Danang.

Înainte de a ne întâlni cu Cristina am făcut cunoștință cu el. Am închiriat un scuter și am pornit în explorare. E umed și înnorat în Danang, bate un vânt puternic și miroase a furtună. Stăm destul de aproape de plajă și primul gând e să ne oprim acolo. Lăsăm scuterul și ne implantăm tălpile în nisip.

Nu e sezonul turiștilor, e liniște și doar vreo doi curajoși se încumetă să se scalde în valurile mari și reci. E un feeling tare plăcut, o pace care îți pătrunde în gânduri și îți șterge tot, te lasă doar cu sunetul valurilor, al vântului și cu imaginea pescarului care e singurul element uman care se mișcă în peisaj. Doar foamea ne putea scoate din visare, ea și polițistul care strigă amenințător că am parcat într-un loc interzis. Ne pornim din nou pe scuter și dăm o tură de coastă.

Observăm că și Danang-ul este unul din orașele care în scurt timp va explodă din punct de vedere al turismului. Șantierele se înlănțuie de-a lungul coastei pe zeci de kilometri iar posterele de pe garduri sunt pline de poze cu piscine, încăperi luxoase și cele mai cunoscute branduri din industria hotelieră. E incredibil cum va arăta locul ăsta în câțiva ani. Cel mai probabil nu e ultima dată când venim aici, așa că vom prinde și față viitoare a orașului.

Ne oprim în cele din urmă la un restaurant pe marginea drumului, comandăm prin semne și cuvinte monosilabice (nimeni nu vorbește engleză) mai privim puțin la viață din jurul nostru și revenim la cazare pentru un somn adânc.

Seară ne întâlnim cu Cristina. Mergem în centru și ne plimbăm fără o țintă anume de-a lungul râului. Întrebările noastre curg aproape fără încetare. Și așa aflăm povestea Cristinei, că locuiește în Vietnam de 3 ani, lucrează că director tehnic într-o firmă de confecții care are punct de lucru în Danang și că iubește țara și mai ales orașul ăsta la nebunie. A locuit în mai multe țări din Asia și Africa, dar aici se simte cel mai bine. Ne povestește despre aventurile ei care nu sunt puține, despre vietnamezi, felul lor de-a fi, plusuri și minusuri, viată și vise.

Traversăm poduri de toate formele și trecem pe lângă clădiri luminate mai mult sau mai puțin strident. Ne oprim pentru cină la o terasă elegantă populată doar de localnici. Aici vedem o față a Vietnamului pe care n-am prea cunoscut-o. Locul arată la fel de bine că orice restaurant cochet din Clujul nostru drag. Oamenii sunt îmbrăcați frumos, elegant, atmosferă e foarte degajată, femei și bărbați râd, povestesc sau flirtează.

Ne aducem aminte că suntem în Asia când observăm că lumea își aruncă sticlele de alcool și chiștoacele direct pe jos sub sau lângă masă. Ne amuzăm. Mâncarea e excelentă, de la primele stridii pe care le-am putut mânca cu plăcere vreodată (erau gătite cu alune prăjite), la scoicile cu lemongras și ghimbir de care deja ne-am îndrăgostit.

Încheiem seară cu încă o plimbare și cu planuri de a ne vedea cu Cristina cândva în viitorul apropiat. Ne despărțim recunoscători că am cunoscut-o și încă digerând multe din informațiile povestite.

A două zi profităm că avem avion doar după-masă, ne suim din nou pe scuter, trecem prin vânt, un pic de ploaie, lăsăm în urmă bărci de pescari, urcăm un drum șerpuit și în vreo 20 de minute ajungem la Linh Ung Pagodă. Admirăm templele și priveliștea superbă „de sus” a Vietnamului și ajungem în cele din urmă la Lady Buddha, impunătoarea statuie din marmură albă care păzește orașul. Statuia are o înălțime de 72 de metri și poate fi văzută de peste tot din oraș.

Stăm și noi gură cască mai multe minute după care gonim prin picăturile de ploaie pană la o piață locală foarte autentică (din nou suntem cam singurii turiști), după care spre aeroport.

Părăsim Danang-ul cu sentimentul pe care îl avem din ce în ce mai des când călătorim: că am stat prea puțin.