Cum am ajuns in Hawaii?

Demult mă gândesc să scriu despre vara petrecută în Hawaii. Au zburat multi ani de atunci și mi-e frică de faptul că amintirile mele sunt din ce în ce mai vagi, așa că nu mai amân momentul. Cum pot să redau oare în câteva aliniate tot ce am simțit în aproximativ trei luni de zile?

Port cu mine o grămadă de experiențe și imagini pe care mi-aș dori să le pictez în scris și să mi le tatuez undeva în minte ca să nu le uit niciodată. Mi se face pielea de găină când câteodată îmi amintesc aleator clipe petrecute acolo, tresar când cineva rostește numele arhipelagului și mă trezesc tot timpul cu un zâmbet în colțul gurii când mai aud câte o melodie care îmi răscolește amintirile.

Hawaii-ul m-a contaminat definitiv cu virusul călătoritului și m-a făcut să îmi doresc și mai mult să cunosc tot ce are lumea asta de oferit.

Eram în primul an de masterat și într-o toamnă răsfoiam o broșură a unei firme care se ocupă de programele Work and Travel pentru studenți. Privirea mi se oprise pe o poză cu o plajă superbă. În minte începusem să îmi creionez tot felul de imagini și întâmplări, deja vedeam experiența. Și atunci a încolțit și întrebarea: why not? A doua zi mă prezint foarte zâmbăreață la sediul respectivei firme, însă zâmbetul mi se șterge rapid după ce sunt informată că pentru Hawaii locurile oferite sunt puține și exact în acea dimineață se ocupaseră ultimele două. Dezamăgire. Mai povestesc puțin cu angajata firmei în legătură cu alte posibilități și variante și plec să prind troleul spre casă.

Pe drum, priveam puțin tristă pe geam și îmi imaginam cu un nod în gât tot ce aș putea să trăiesc în colțul acela de rai. Acum totul părea departe însă dorința mea era și mai mare. Îmi sună telefonul. Răspund și la celălalt capăt al firului e angajata cu care discutasem acum câteva minute. Îmi spune că cele două persoane care se înscriseseră dimineață pentru locurile în Hawaii tocmai au renunțat din motive personale. Universul ăsta lucrează în feluri pe care câteodată nu le înțelegem, dar totul se leagă. Inima aproape că îmi explodează de fericire, iau troleul înapoi și semnez ceea ce avea să fie începutul uneia dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea.

Pe Orsi o cunosc peste câteva săptămâni și aflu că ea e persoana cu care am împărțit cele două locuri rămase libere în program. Am îndrăgit-o imediat și acum că au trecut cinci ani de când am făcut cunoștință pot să spun că e una dintre persoanele acelea speciale din viața mea și una dintre prietenele mele de suflet. Și uite așa la începutul verii următoare ne îmbrățișam amândouă părinții și prietenii și ne urcam la bordul experienței hawaiene.

După multe ore de zbor, trei avioane schimbate, așteptări prin aeroporturi și o noapte petrecută în Los Angeles aterizăm pe întuneric în Kahului, principalul aeroport al insulei Maui. De cum ieșim din avion facem cunoștință cu aerul cald și plăcut al insulei și cu mirosul discret de flori din aer.

E probabil cel mai frumos aeroport pe care am călcat până în prezent: micuț, relaxat și cu iz exotic. Toată lumea e bronzată și zâmbește. După câteva minute de nedumerire ne întâlnim și cu persoana care ne aștepta pentru a ne transfera către ce avea să fie casa noastră în următoarele luni. Stăteam pe bancheta din spate a mașinii și încercam să deslușesc orice în întunericul de afară.

Ajungem în Kihei, orășelul nostru, parcăm într-o zonă rezidențială înconjurată de grădini cu palmieri și copaci de plumeria (florile care emanau mirosul discret) și urcăm treptele de lemn până la apartamentul nostru.

Primul lucru pe care îl observ în living e șopârla care se mișcă pe perete. Țip și mă cațăr pe primul scaun. Însoțitorul nostru râde și ne explică relaxat că e ceva normal pe insulă și oamenii conviețuiesc cu aceste creaturi: “they are friendly little creatures”. În perioada ce urma aveam să le îndrăgesc și eu, dar în seara aceea aproape că nu am închis un ochi. Pe lângă șopârle și oboseală, apartamentul era mai mult decât murdar după ce seria de studenți thailandezi dinaintea noastră plecase și nimeni nu făcuse încă curat. Am dormit fără așternuturi pe o saltea a cărei igiene nu vreau să mi-o amintesc. Oricum nu mai conta, ajunsesem în paradis.

Ei bine, și cum se spune: ce a urmat e istorie. Dar e o istorie tare dragă și plină de momente dulci și fericire. Aș scrie o carte întreagă dacă aș povesti toate detaliile, așa că o să încerc să fac un rezumat. În primele zile ne cunoaștem colegii de apartament: doi slovaci, Daniel și Lukas. În același timp aflăm că mica noastră comunitate de studenți veniți din toate colțurile lumii arată în felul următor: Marius și Roxana din România și Michael din Cehia în al doilea apartament; Dutchi și Vit din Cehia și Elvin și Samir din Azerbaijan în al treilea apartament. În total eram 11 suflete.

În primele două săptămâni îl avem cu noi și pe Chakapa, un thailandez din fosta serie care rămăsese puțin peste program și care deși nu știa engleză mai deloc era o figură de om. După o vreme se alătură grupului și Alejandro, un tip din Guatemala care locuiește pe insulă de ceva vreme. Pe lângă cei din orășelul nostru mai aflăm că și în Kahului mai este un grup de studenți din România și din alte locuri. Ne sincronizăm din când în când și cu ei.

În primele zile ne acomodăm. Dutchi și Vit își cumpără un minivan de șapte locuri care ne devine casă, masă, dormitor, depozit și cam tot ce ne putea trece prin minte. Avem câte două zile libere pe săptămână și îi înnebunim pe filipinezii de la McDonald’s-ul în care lucrăm să ni le dea mereu sincronizate. Dormim puțin, suntem în fiecare zi la plajă, în fiecare seară la unul dintre noi acasă.

Chiar dacă ai impresia că viața e atât de simplă și de lentă, pe insulele astea ai mereu ceva nou de făcut, mereu ceva de încercat sau reîncercat și mereu ceva de care să te îndrăgostești.

Descoperim plaje ascunse, petreceri cu tradiție ale localnicilor, orășele liniștite la malul mării, păduri, cascade și multă, multă pace.

Câteodată ne petrecem serile la piscinele resorturilor de lux de pe insulă, pozând în copiii bogătașilor veniți din Europa. De cele mai multe ori nimeni nu ne are treaba și descoperim mirați că suntem singurii clienți ai acestor locuri, ca și cum ne-am fi închiriat o parte a resortului numai pentru noi. E cald tot timpul și costumul de baie devine timp de trei luni cel mai important accesoriu de pe noi. Încet, încet devenim ca o mică familie. Avem vorbele și expresiile pe care numai noi între noi le înțelegem, avem povești despre câte-n luna și-n stele, despre viitor, prezent, trecut, planuri și vise.

E extraordinar cum universul ăsta adună oamenii potriviți, în locul potrivit și la momentul potrivit. Există tot timpul un scop și o lecție de învățat de la oamenii din jurul tău, fiecare își poartă povestea și tot ce trebuie să faci e să ai sufletul și mintea deschise și să absorbi tot ce poți. Chiar dacă unele lucruri le realizezi peste câțiva ani, la un moment dat o să le înțelegi sensul. Și revenind, îmi amintesc cu mare drag de dimineți calde admirând câte-un curcubeu ieșit de unde te-ai fi așteptat mai puțin (cerul nu e aproape niciodată senin aici și cam în fiecare zi plouă măcar două minute), îmi amintesc de excursii cu ferryboat-uri între insule (Hawaii este un arhipelag cu 8 insule principale) încercând să prindem măcar câteva minute de somn; de oameni relaxați peste tot, de cămăși înflorate, sunet de ukulele, miros de flori, drumuri în decapotabilă cu mâinile și părul în vânt pe lângă oceanul al cărui albastru curat nu l-am mai întâlnit nicăieri, nunți în mijlocul cărora ne-am trezit în după-amiezile când adormeam pe te miri unde sau zeci de apusuri de fiecare dată diferite.

Îmi place să spun că în Hawaii fiecare apus are povestea lui, fiecare rază de soare se îmbină și se contopește diferit cu cerul și cu oceanul și crează ceva unic în fiecare seară. E o liniște care vibrează peste tot, pământul parcă fierbe, ca și cum locul ăsta ar face parte dintr-o altă galaxie.

Nu degeaba e cel mai izolat loc de pe planeta noastră. Și cum aș putea să uit cum îmi simțeam picioarele când pășeam pe iarba de peste tot, ca și cum aș fi mers pe norișori pufoși. După-mesele și serile în hamac, nopțile când era atât de întuneric că nu vedeam unde adormeam și ne trezeam dimineața muți în mijlocul unor peisaje de basm. Mai-Tai-urile sorbite la terasele de la malul oceanului și valurile care ne-au rostogolit și ne-au spălat de sute de ori. Unul dintre cele mai frumoase răsărituri din lume văzut de pe Haleakala (un vulcan considerat încă activ) în timp ce experimentam pentru prima dată frigul pe insulă. Nisipul fin lipit întotdeuna de piele, gustul mereu sărat de pe buze și florile din păr. Pielea negricioasă, surferii și sunetul de gecko pe care adormeam în fiecare noapte. Petrecerile noastre spontane sau nu, concertele, prieteniile legate pe viață și zâmbetele care rămân întipărite în suflet pentru totdeauna. Ghirlandele de flori (lei) atârnate de gât, fructele proaspete direct din copaci, stâncile vulcanice, nisipul roșu sau negru și pădurile de bambus. Aventurile cu poliția, crizele de râs, serile în care muțeam privind culcați pe plajă la infinitul stelelor care ne păzeau în timp ce adormeam zâmbind. Un sac cu momente perfecte care dă pe din-afară. Și din nou am pielea de găină.

Țin minte și azi cum nu mi-am putut stăpâni lacrimile în momentul în care avionul s-a dezlipit de pământul hawaian, în timp ce vecinul meu de scaun mă privea nedumerit și stânjenit. Și mi-a luat un timp să mă opresc. De atunci nu mai plâng când mă gândesc la Hawaii, în schimb de fiecare dată când îmi amintesc de clipele petrecute acolo simt cum toată ființa mea zâmbește. Nu doar cu buzele, ci și cu inima, cu sufletul sau cu mintea. E ca o injecție cu bună-dispoziție. Între timp am realizat că fericirea nu are legătură cu locul în care te afli, că totul vine din interior și că trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă. Viața e scurtă, timpul trece repede și fericirea nu trebuie amânată.

M-am întors acasă cu o valiză în care singurele lucruri care îmi mai aminteau de lunile trecute erau câteva suveniruri și nisipul care curgea din orice. Și am dormit vreo 15 ore non-stop, fără să visez sau să simt nimic.

Până în prezent nu am vizitat un loc care să semene cu Hawaii-ul. Am văzut locuri care mi-au dat lecții de viață, mi-au deschis orizonturile, m-au făcut să simt că trăiesc cu adevărat și m-au lăsat cu gura căscată, însă acel sentiment pe care l-am avut acolo nu l-am avut nicaieri altundeva. E unic. Și de fiecare dată când mi se face dor deschid ghidul pe care l-am purtat cu mine peste tot pe insulă și miros florile uscate pe care încă le mai am ascunse printre pagini. Și totul mi se derulează din nou în fața ochilor 🙂

Love,

Ralu