AoNang, Railay Beach, Phra Nang + Kayaking

Am plecat din Koh Lanta imediat după excursia în Koh Rok, pe fugă și parcă neîndrăznind să ne luăm rămas bun. I-am șoptit un „Pe curând” și nu m-am uitat în urmă, de teamă să nu mă răzgândesc și să rămân acolo, știind în același timp că voi reveni cu siguranță pe frumoasă mea insula adormită.

După mai bine de 2 ore ne făceam intrarea în holul hotelului Deevana Plaza din mult mai animată stațiune Ao Nang iar personalul ne aștepta cu cocktailuri dulci și revigorante. Din tot ce am văzut până acum, se pare check-in-ul la thailandezi durează mai mult decât în majoritatea destinațiilor vizitate de mine până acum: pun asta fie pe seama birocrației (da, în Thailanda este mai multă birocrație decât în România dacă va vine să credeți), fie pe seama relaxării tipice thailandeze, un concept care recunosc că mi-a dat bătăi de cap la început – voiam totul atunci și fără întârzaiere, o precipitare tipică lumii moderne, cărora thailandezilor le este străină cu desăvârșire.

Așadar, să nu va mirați (și mai precis: să nu va pierdeți răbdarea) dacă veți aștepta după transferuri, pick-up-uri întârzaiate pentru excursii bine stabilite sau vreo notă de plata – aici totul se întâmplă în ritmul lor și în engleză lor (greu de descifrat ce-i drept). Nu forțați lucrurile, rămâneți relaxați și veți vedea că totul „falls into place” mai devreme sau mai târziu.

Deevana Plaza este un hotel superb. Are 5 corpuri de clădire noi ce înconjoară o piscină mică dar primitoare și restaurant în aer liber unde am luat cele mai bune mic dejun-uri din Thailanda. Tot aici am întâlnit cel mai zâmbitor și săritor personal- nimic nu era prea mult pentru ei, aveau câte o vorba bună la purtător pentru oricine și erau topiți după copii oaspeților. Ce-i drept, și nouă ne-au căzut cu tronc bebelușii chinezilor, trăsăturile lor tipice și oarecum supărătoare de adulți, sunt de o drăgălășenie ieșită din comun la copii și mai aveam un pic să iau unul cu mine acasă. Însă, odată cu dragălășenaia vine și prețul suprem – zumzetul permanent al limbii chineze. Acum, nu vreau să fiu acuzată de discriminare, însă cu toată obiectivitatea, nu am întâlnit turiști mai gălăgioși și insensibili la bunul simț decât chinezii. Iar aici erau mulți. Și peste tot.

Noroc că nu am stat prea mult în hotel, folosindu-ne de cele 3 zile rămase din excursie să punctăm highlights-urile: Railay Beach și Phra Nang Beach, night market-urile și zecile de restaurante de pe promenadă principala (musai să încercați unul indian, am mâncat cea mai bună mâncare autentic indiana ever), Show-girls (sau boys) care invitau populația masculină la cabaret (aici chiar m-am simțit în plus), maimuțe și din nou, asfințituri de poveste.

Railay și Phra Nang Beach

Din micul debarcader din Ao Nang unde vin și pleacă sute de longtail boat-uri pe durata unei zile, se fac exact 10 minute și costă aprox 200 THB să ajungi până la Phra Nang Beach. Până acolo, vei cască necontenit gură și mari ochii la stâncile verzi ce cresc din ape atât de diferite de ce vezi în Thailanda până ajungi aici. După ce reușeșți să închizi gură sau să articulezi ceva inteligent, te trezești pe Phra Nang Beach unde în capătul estic la plajei te așteaptă o priveliște să zicem… inedită. O peștera plină de ofrande aduse zeiței Phra Nang sau Mae Nang – zeiță fertilitățîi . Pescarii locali credeau că prin aceste ofrande o vor îmbuna și astfel vor avea parte de o plase pline se pești. O să va las pe voi să căutați ce tip de ofrande preferă zeiță și altarul inedit din mică peștera.

Pentru cei prea pudici, vizită în peștera-altar (sau mai bine zis la gură ei căci ea în sine este foarte mică) este scurtă, puțini sunt cei care se aventurează să studieze îndeaproape diversele „ofrande” de toate mărimile, culorile și formele cunoscute sau visate.

Ieșind din peștera cu zâmbete deocheate, vei face stânga și o cărare îngustă și șerpuită te va scoate în partea opusă plajei principale, un mini-debarcader cu priveliști spre alte stânci. Continuând de-a lungul potecii, în 15 minute te trezești pe Railay Beach. Și ce priveliște ți se desfășoară în față. Stânci imense, câteva zeci de longtail boats aliniate frumos – exact că și în pozele de prezentare ale Thailandei pe fundalul binecunoscuților coloși de piatră ce țâșnesc din apă. Sublim…

Timpul ne presă, însă nu puteam ajunge pe Railey și să nu ne întindem la o poveste cu iz de reggae la unul din localurile din „bulă hippie” a insulei. Numele „The Skunk” era sugestiv pentru o semi-clădire ce părea încropită într-o zi. Dar nu eram singurii mușterii, așadar, pentru amatorii de chill total, dreadlocks și „peace man” este locul ideal de a petrece o după-masă și de ce nu o seară de pomină.

Am plecat la apus. Fără să ne propunem asta, în timp ce long tail boat-ul ne aduceau spre Ao Nang, soarele Thailandei se ducea la culcare. Lent, că și cum știa că sunt zeci de mii de turiști care așteaptă cu sufletul la gură desfășurarea de culori ce aducea cu el acest moment. Toți cei 15 companioni de drum tăceam chitit, și tot ce se auzea era sunetul motorului bărcii. Iar ochii ne erau ațintiți spre un nou apus, și nu înțelegeam atunci, cum nu înțeleg nici acum poate, ce forță și putere de atracție exercită apusul din Thailanda asupra oricui. Iar dacă reușești să te desprinzi puțin din mrejele soarelui să privești mulțimea, vei vedea că este un singur cuvânt care descrie perfect efectul produc asupra oricui – hipnotizant. Seară ne-am petrecut-o care încotro, împrăștiați pe la zecile de restaurante de toate felurile și pentru toate gusturile. Pentru cei mai aventuroși, street-food-ul este în floare aici. Mâncare multă, ieftină, bună și picantă: combinația thailandeză ideală.

Ultima zi plină aici a fost și cea care mi-a rămas la suflet pentru totdeauna. O excursie opțională dar aleasă de toți din grupul nostru deja atât de bine închegat și unit: Kayaking în The Lane Bay și pădurea de mangrove.

Turul (recomand cu căldură pe cei de la First Level Kayaking) a fost pus la punct în cele mai mici detalii, confirmat cu o seară înainte și cel mai surprinzător fapt: au fost punctuali! Înainte să ne dezmeticim, la ora stabilită eram urcați în mășină de transfer spre locul de plecare în expediție, aflat cam la 30 de minute de hotel. Am avut noroc, în ziua aceea eram doar grupul nostru și încă o pereche de thailandezi. În total, am plecat 4 kayace și cu ghidul 5 spre cheile înguste și pădurile dese de mangrove. Era devreme și nu mai era nimeni în zona, am vâslit în larg vreo jumătate de ora și ne-am dat seama că nu e deloc joacă de copii. Ne-am oprit puțin să ne odihnim brațele iar ghidul nostru ne-a explicat pe larg despre vegetația și fauna din zona, despre legendele și miturile oamenilor mării sau „sea gypsies” care simțeau calamitățile naturale cu câteva zile înainte să se întâmple și se retrăgeau în peșteri.

Urma partea cea mai interesantă căci am intrat în niște chei fabuloase, nu înainte de a fi însoțiți o bună bucată de timp de un grup de maimuțe simpatice care spre norocul nostru (se pare că ne-am strâns o mâna de oameni îngroziți de maimuțe) ne-au ignorat cu desăvârșire. Relieful ce se desfășura în jurul nostru era spectaculos, călătoria în sine cu kayak-ul ne menținea un grad constant de adrenalină în sânge iar soarele ne salută de sus de pe cer. Picture the perfect day – aceea a fost cu siguranță una din zilele memorabile ale vieții mele de călător.

A 2-a zi am plecat spre casă. Recunosc că am plâns înainte sa plec. Recunosc că m-am întors și am plâns și mai mult căci dorul de Thailanda îl resimți abia după câteva zile. Pentru că, vedeți voi, mi-am lăsat sufletul pe o plajă albă, aruncată în mijlocul marii, jucându-se cu maimuțele, seară, la asfințit. Marea Andamanului și-a luat tributul pentru miile de turiști care îi străbat valurile și se avânta pe insulițele cele mai depărtate, luând totul și lăsând în urmă doar pustiu. M-a văzut atât de melancolică, fermecată de pământurile atât de îndepărtate încât nu i-a fost greu să mă înduplece. I-am cedat de bunăvoie o bună bucată din mine în schimbul unei promisiuni vagi de amintiri cu valuri înspumate și răsărituri din mare, de trupuri veșnic bronzate și sunetele cicadelor la apus.

A fair price for a soul haunted by the neverending desire to travel. Iar acum trăiesc mereu cu dorul… dorul de sufletul meu uitat pe o plajă în mijlocul mării, acolo unde am găsit pentru câteva secunde împlinirea. Doar cei cu suflete de hoinari ori sea gypsies înțeleg pe deplin nevoia de a se mută din loc în loc, de pe o insula pe altă, mereu în căutarea unui AHA moment, sau acelui moment de uniune perfectă cu natură și timpul…